Trandafiri albi

Partea I: Capitolul întâi

  - Ruben!

   L-am auzit din prima, dar eram prea leneșă. Tielo stătea în curte iar, deși gărzile i-au zis clar să nu mai vină decât dacă are ceva important de făcut. Aș fi dat toți galbenii din lume doar pentru a avea libertatea lui. Uneori mai găsesc câte ceva de citit și încerc să descifrez literele ca să mai treacă din timp sau cineva se strecoară în bucătărie în timpul nopții și reușește să îmi aducă vreun manuscris în cameră, înainte ca doica mea să îl prindă. Este ușor de ghicit cine este vinovatul, nu am alți prieteni. Sunt prea bună, se zice, pentru cetățeni obișnuiți.

   - Da? Sunt aici, spun și știu că formalitatea asta este doar pentru a părea demna în fața persoanele de rang înalt care mă înconjoară.

   - Ruben, am ceva să îți povestesc și să îți dau!

   Da, cum să nu, aceasta este singura minciună credibilă pentru a fi lăsat în turn. Un lucru care îi dă voie sa intre este faptul că e ucenicul unui medic, iar acum cu atâtea îmbolnăviri grave este mult mai căutat.

   - Bine, dar haide sus, să nu dai de cei care stau aici.

   - În regulă.

    Tielo știe mai bine anumite tunele din castel decât mine, așa că nu îmi fac griji dacă trebuie sa urce până în dormitorul meu. Mama și tata oricum nu sunt acasă, iar cei 4 frați ai mei probabil că își trăiesc copilăria... Oricum, mama îl acceptă, chiar îl simpatizează pe Tielo, deci nu o deranjează dacă mai trece pe aici. Tata e în mare parte plecat, nu neapărat afară din cetate, dar rar e prin castel, deci este aproape imposibil să se întâlnească cineva cu el.

   Până am urcat în dormitor pe scările obișnuite, prietenul meu era deja acolo.

   - Așa, ce voiai să îmi zici? îl întreb.

  - Ah, da... Știi că de ceva vreme multă lume se duce...

  - Da. Și?

  - Ei, treaba asta e mult mai rea decât pare. E o boala cumplită, care îți înnegrește pielea și arată de-a dreptul înfiorător înfiorător.

   - Cred. Dar în castel nu am de unde să mă îmbolnăvesc.

   - Ar fi bine să fie așa ușor. Din păcate, până și bucătăreasa poate să se îmbolnăvească. Ai grijă. E sfârșitul lumii, iar cine nu moare nici viu nu rămâne.

   - Adică?

   - Pune-ți mintea la contribuție, măcar încearcă: dacă nu o să mai ai pe nimeni, ce o să faci? Abia știi să te descurci ajutată, dar fără nimeni?

   M-a cuprins frica. Asta e pedeapsa pentru toate păcatele mele.

  Dar după am realizat: bolile se tratează la doctor și la preot. Tielo e ucenicul unui medic. Dacă o să se îmbolnăvească?

   - Tu o să rămâi sănătos?

   - Hm... Sper... apoi a stat și s-a uitat în gol.

   Pentru familia lui nu ar fi o mare pierdere. Oricum, aproape e inexistentă, o are doar pe mama lui, dar, de fapt, familia lui sunt... Eu. Iar el e familia mea.

   - Pot să rezolv să rămâi aici, în castel.

   - Doamne, tu auzi ce spui? Nu ar trebui să te trezești la realitate? Serios acum, mi-a zis nervos.

   Nu am de unde să știu multe lucruri. Abia știu ce trebuie să fac, nu știu nici măcar să mă descurc singură sau să fac curățenie. Într-adevăr, câteva aspecte nu mă fac proastă, pot să învăț totul în doua zile, fără ca nimeni să se comporte cu mine de parcă sunt un bebeluș.

   - Și ce propui? Să mă mărit, ca să fiu mai harnică? Oricum, în scurt timp o să vină și vremea.

   Tielo se uita la mine cu tristețe, dar și nervos.

  - Propun să te ajut să înveți lucruri pe care oamenii de aici nu o sa ți le zică pentru că ești domnița.

   - Bine. Ce ar mai trebui să știu, dacă se pare că nu sunt decât un obiect fără cuget?

   Sper că și-a dat seama că m-a supărat. Doar pentru că nu am avut ocazia să învăț și să mă descurc singură nu mă fac mai slabă decât ceilalți oameni. El știe mai multe lucruri, dar eu, pentru statutul meu, fac multe pe care nimeni nu le știe: pot să gândesc mult mai limpede decât alții și mi-aș dori ca într-o zi să îmi apăr ținutul.

   - Îmi pare rău că te-am făcut să te simți așa, îmi zice Tielo.

   Am stat puțin, m-am uitat pe pereți, cât să îmi găsesc cuvintele.

  - Mda, nu e nimic. Nu pot să te condamn pentru că încerci să mă ajuți. Și eu te-am ajutat cu multe.

   Dacă nu existam eu și familia mea, Tielo ar fi murit de mult timp de foame. Mama lui a menținut traiul în casa lor, dar a trebui să se retragă când tatăl lui Tielo a plecat dintre noi.

    - Așa e... Când mai ajung pe aici sper să avem timp să povestim de asta. De altfel, poftim flori.

   Aceleași flori: trandafiri albi. Sunt singurele flori care cresc pe lângă casa lui, singurele care mi le poate aduce și singurul cadou pe care îl primesc.

   - Mulțumesc. Acum, că am discutat, îți recomand să pleci. Trebuie să mă pregătesc pentru cină.