Trandafiri albi

Capitolul 18

  Astăzi ne-am trezit de dimineață și am pornit către casă. Până acum am stat pe o insulă din mijlocul mării, împânzită de copaci și roci masive. Apa creiona un peisaj divin, ca scos din povești, iar plecarea de aici se face cu o mică bărcuță.

  Este deja iulie, trebuie să ne grăbim la tavernă. Nu ne permitem mai mult timp.

  Astfel, am părăsit locația și am început excursia către casă.

  Bagajele nu ne erau la fel de pline, dar suficient pentru a supraviețui. De când am plecat din culcușul meu, am slăbit foarte mult pentru că nu am mai avut aceeași mâncare și nici același trai liniștit.

  Drumul către uscat a fost lin. Nu am muncit la fel de mult ca și Tielo, dar am dat o mână de ajutor la vâslit. A fost, într-adevăr, destul de obositor, dar după jumătate de oră ne-am întors pe plajă.

  De aici am luat bagajele și am mers pe jos. Din fericire, nu eram îmbrăcată cu o rochie, m-ar fi incomodat enorm la urcatul dealurilor abrupte. Nu am primit ajutorul soțului meu cu brațele deschise pentru că era deja încărcat, așa că m-am descurcat singură în mare parte.

  Când, în final, am urcat dealurile, am avut o porțiune lungă de mers pe teren plat.

  - Ai obosit? m-a întrebat.

  - Nu, de ce?

  - Doar întrebam. Am crezut că este obositor să urci atât.

  - Este, dar am trecut prin altele mai grele. Nu mă subestima, i-am răspuns râzând încet.

  - Normal că nu.

  Am intrat, mai apoi, în pădure.

  - Nu ți se pare rece aici? mi-a vorbit Tielo.

  - Ba da, puțin.

  - Ai vrea să ne oprim?

  - Nu, încă nu este seară. Mai avem de mers destul, încă o zi, nu putem să ne oprim așa de repede.

  Și am continuat. Într-adevăr, era destul de răcoare. Mă durea puțin spatele de la greutatea sacului pe care îl căram, dar puteam face față.

  Îmi era dor oarecum de pădure, de tot ce ține de sălbăticie, după ce am stat atâta vreme în puf. Recunosc, mi-a fost mult mai bine, mult mai bine decât acasă cel puțin, unde trebuia să îmi încarc fața cu praf de cretă, să îmi smulg sprâncenele, să mănânc ca să fiu văzută "frumoasă" și să fiu întrebată zilnic despre viitoarea mea căsătorie, care nici măcar nu era alegerea mea. Era, de fapt, un soi de vânzare a sufletului în primul rand.

  Cum tot mergeam, s-a lăsat seara. Ne-am instalat într-o zonă pașnică și am ațipit, pe rând, ca să rămână cineva treaz de pază. Când a fost rândul meu, m-am încumetat să mănânc puțin, pentru că nu reușisem să ciugulesc nimic astăzi. După scurta mea masă, l-am trezit pe Tielo, ca să mă odihnesc și eu.

  În zori, m-a trezit destul de devreme ca să continuăm călătoria. Momentan intram dintr-o pădure în alta, rar văzând și altceva decât simplele păduri, dar totuși extraordinar de frumoase.

  - Ai dormit bine? l-am întrebat.

  - Da, destul de bine. Tu?

  - Și eu. Probabil nu destul, dar bine.

  - Vrei să mai oprim puțin?

  - Nu, nu e nevoie. Nu mai e atât de mult.

  - Cum spui tu.

  - Nu îți e foame?

  - Puțin.

  - Atunci scoate niște mâncare. Cred că avem niște pui în traista micuță. Oprește-te și caută.

  Ne-am oprit câteva minute ca să mănânce. Am luat și eu o bucățică pentru mai multă energie, și ne-am întors la traseu.

  Deja ieșisem din pădure, deci nu mai aveam mult până să ajungem la tavernă. Au început să mă doară picioarele, așa că am mers mai încet.

  Trecuse de ora doisprezece, era aproape de apus, deci era clar că în curând ne vom revedea prietenii.

  Am mai urcat câteva dealuri, iar apoi, cu greu, se vedea deja micuța tavernă. De sus se vedeau și fronturile de luptă, pe care le-am vizitat o singură dată, dar a fost un eveniment neprietenos, oricum.

  După ce am coborât respectivul deal, localul era deja vizibil foarte ușor. Am mers fără grabă, până când am ajuns chiar în fața ușii.

  Am întrat, fiind primiți cu ospitalitate de aceleași persoane care ne-au întâmpinat și la început. Aparent se știa motivul întârzierii noastre, așa că am avut parte de urări plăcute.

  Am urcat la etaj, la fostele noastre camere, care erau în continuare libere.

  Am întrat în micuțul meu adăpost, și mi-am aranjat lucrurile la loc. M-au cuprins puțin emoțiile, știind în ce stadiu eram pentru primele săptămâni aici, dar mereu se poate schimba ceva, așa că voi aduce amintiri bune aici.

  Mai apoi am ieșit din cameră ca să îmi salut ceilalți prieteni.

  Am bătut la ușa fratelui meu. Am fost primită înăuntru și m-am așezat pe pat, lângă el.

  - Cum ești? m-a întrebat.

  - Sunt bine, puțin obosită după drum. Dar tu?

  - Mi-a fost dor de tine, mi-a spus iar apoi m-a îmbrățișat strâns.

  - Și mie de tine.

  Până la urmă, orice s-ar întâmpla, știam că Wilmot era aici pentru mine. Am mai povestit și apoi am mers la Thymia în cameră, cea mai bună prietenă a mea.

  - Ce mai faci? m-a întrebat.

  - Sunt bine, tu cum o duci?

  - Și eu sunt bine, dar acum vorbim despre tine.

  S-a uitat către abdomenul meu.

  - Nu ai nimic aici, dacă știi la ce mă refer?

  - A nu, nu încă, am răspuns chicotind.

- Încă?! Când o să fie?

- Încă nu știm. Am încercat dar nu am reușit.

- Înțeleg. Lasă, mai aveți vreme.

  Am vorbit despre asta, despre mine, în special, dar după am mers în camera mea, fiind foarte obosită. Mi-am spălat parul și corpul, iar apoi mi-am luat o rochiță simplă, de in, și am adormit, chiar dacă petrecerea era începută jos.