Trandafiri albi

Capitolul 23

  În următoarele zile, am observat cum îmi cresc puterile. Era o senzație minunată, simțindu-mă gata de atac. De asta am făcut mișcări către front, în apărare, așa că nu am avut pierderi umane, slavă Domnului.

  Dar, în scurt timp, războiul începuse cu adevărat. Toți am început sa facem planuri, să lucrăm împreună ca să izbutim. Începusem oricum cu un mare avans.

  În dimineața aceasta, campusul nostru era la fel de plin ca în celelalte zile. Încă nu s-a arătat nimeni în arenă, dar eram gata oricum de atac.

  Aveam o armură de piele superbă, cu o foarte mare protecție.

  - Ruben, ești gata? m-a strigat Zahre.

  - Da.

  Era momentul să mergem pe front. Am primit un arc și o spadă, iar apoi ne-am dus cu toții către teritoriul nostru.

  Am verificat să văd dacă suntem toți, înainte sa mergem către pozițiile pe care le cunoșteam prea bine. Încă nu primisem semnul că puteam începe atacul.

  - Ruben, n-ar prinde bine un glob de protecție? a întrebat Zahre.

  - Ce idee bună! Ba da, poți sa te ocupi tu de asta?

  În acel moment, a invocat un glob albastru deasupra noastră.

  - Să fii binecuvântată!

  Rivalii au apărut în arenă. Era cazul să înaintăm. Îi vedeam din ce în ce mai aproape.

  Arunci, am strigat:

  "FOC!"

  Și-o ploaie de săgeți a zburat către ei, dar, ce să vezi, am avut parte de același lucru.

  - PE CAI! am strigat și am pornit către ei, cu săbiile în mână.

  Îi vedeam tot mai aproape, iar la un moment dat, am simțit cum m-am ciocnit cu generalul lor. Din instinct, am atacat, înainte ca el să mă atingă măcar. Tensiunea îmi dădea viață. Abia acum s-a simțit cum este să te zbați pentru a trăi cu adevărat. Generalul era puternic, dar nu mai puternic decât mine. Sunetul de fier peste fier era aproape insuportabil, dar era ceva frumos în acesta. Ceva de nedescris. Ceva ce era menit să existe pentru mine. În scurt timp, lucrurile au luat amploare. Muzica pe care o cântau săbiile a fost acompaniată de urlete puternice. Războiul însemna sacrificiu, dar nu aveam de ales. Continuam să atac, reușind să dobor generalul de pe cal.

  Acesta nu s-a oprit aici. Având sabia în spate, ultimul lucru pe care mi-l amintesc este modul în care și-a scos sabia din teacă și a retezat piciorul calului meu.

  Din acel moment eram pe cont propriu. Eram singură, pe picioarele mele. De aici, nimic nu mă mai putea salva.

  Eram o pradă ușoară, lucru care a dat un semnal de alarmă pentru ceilalți bărbați. Îmi amintesc că s-au apropiat în fugă vreo 4.

  Din fericire, i-am văzut din timp. Le primul l-am lovit cu piciorul în piept, iar pe al doilea l-am retezat pe la mijloc cu sabia. Ceilalți doi au venit din lateral, dar cu un simplu salt am putut să mă apăr. Au continuat să mă atace. Încercam din răsputeri să îi împiedic să mă atingă. Loviturile de sabie au depășit cu mult limita permisă, și le crestau carnea. Țipetele lor mă înduioșau, dar nu am lăsat garda jos. Am continuat să le opresc mișcările în aer. La un moment dat, lupta se ținea doar cu unul dintre ei. Ceilalți trei au renunțat. Era un bărbat puternic, încerca să mă atace pe la picioare. Am barat mișcările sabiei sale și mergeam treptat în spate, având grijă să nu fiu atacată de alte persoane.

  Bărbatul m-a lovit, în cele din urmă, la picior. Am căzut. Fiind pe jos, păream o pradă ușoară: dar nu era adevărat. De pe pământ, am împins sabia direct printre picioarele luptătorului, aceasta ieșind din trunchiul lui însângerată.