Trandafiri albi

Capitolul 12

  A trecut o săptămână de la prima zi. Până ieri, totul era la fel. Acum stau în pat, obosită și scârbită de ce s-a întâmplat ieri.

  De câteva zile am observat că Daven îmi arunca priviri dubioase, dar nu am luat asta în calcul. În dimineața respectivă toate erau bune și frumoase, până ne-am întâlnit din nou în fața fântânii. De atunci am observat că se comporta ciudat cu mine, deși la început părea destul de decent.

  Am mers afară, unde se țineau orele astăzi și încă observam că ținea un contact indecent cu mine. M-am simțit presată toată ziua. Mai târziu, când am mers la masă, m-a lăsat relativ în pace.

   Voiam să merg în camera mea pentru că nu mai aveam un program care depindea de altcineva, dar m-a prins de mână la o cotitură. L-am întrebat ce scop are, dar nu a răspuns nimic, în schimb m-a trântit de perete și m-a ținut acolo. Am încercat să mă zbat, dar eram deja anxioasă și nu puteam să îl domin fizic din cauza statuii mele. În respectivul moment aveam o rochie neagră și largă, legată la brâu cu un cordon, nimic ce ar putea atrage priviri.

   Daven a început să mă sărute foarte violent. I-am spus că sunt căsătorită, dar a zis că nu îi pasă. Îmi părea rău de Tielo.

  Am încercat in continuare să fug, deși era în zadar. Mi-a ridicat fusta și e de înțeles ce a urmat.

  A fost oribil. Nu am dorit așa ceva. Am profitat de moment să îl lovesc puternic și să fug ca să o caut pe Zahre.

  Am găsit-o în camera ei, cea mai mare cameră și am bătut la ușă. Am zis că e urgență. M-a lăsat să intru.

  Am început să plâng, deși încerca să afle ce se întâmpla. Acum sângele ce îmi curgea pe picioare era din altă cauză.

  Și-a dat seama ce s-a întâmplat și mi-a adus niște paturi subțiri în care să mă învelesc.

   După câteva minute, poate chiar o jumătate de oră, mi-a venit curajul și i-am vorbit despre ce s-a întâmplat. Era complet șocată.

  - Cu ce te pot ajuta? a întrebat. Daven va fi pedepsit aspru, în ce mod ai vrea tu.

  - Nu doresc răul său, dar probabil ai putea să îi scazi punctele.

  - Am înțeles. Ai vrea să fac altceva?

  - Pot să mă întâlnesc cu Tielo?

  - Da, sigur. Vorbesc cu amicii mei și te anunț. Rămâi aici.

  Am rămas în camera ei cât timp ea a plecat să îi caute mentorul. Mi-am dat jos paturile și am mers să îmi curăț sângele și să încerc să îmi ascund durerea de pe chip. Mă durea tot corpul.

  Brusc, Zahre a întrat înapoi în camera sa.

  - De la ora cinci, pe plajă. Te conduc eu până acolo.

  - Mulțumesc.

  Încet, încet, am mers în camera mea. Aici m-am îngrijit mai bine și mi-am luat haine noi. Am ales niște pantaloni și o bluză neagră, mă simțeam mai sigură. Am așteptat să treacă timpul, meditând la ceea ce s-a întâmplat.

  La ora patru și jumătate am auzit-o pe Zahre că mă chema. Am coborât repede și m-a condus pe plajă.

Aici am așteptat puțin după Tielo. Credeam că nu ar mai dori să fie împreună cu mine, dar ceva mă asigura că e doar imaginația mea.

  L-am văzut printre copaci, singur, așa că am fugit către el. M-a cuprins în brațe și pot să spun că m-am simțit în siguranță după multă vreme. Nu mai eram singură.

  Zahre s-a întors, lăsându-ne singuri.

  Când eram în îmbrățișarea lui Tielo, m-a pufnit plânsul. Nu știu dacă de fericire sau tristețe, cert este că am plâns serios.

  - Ce s-a întâmplat? m-a întrebat.

  - Hai să stăm jos.

  I-am povestit totul.

  - Deci, am început, înțeleg dacă nu vrei să fim împreună de acum înainte. Nu mai sunt pură. Îmi pare rău.

- Ești mai mult decât atât. Daven e un ipocrit, sunt sigur. Nu a fost vina ta și nu tu și vrut. Te mai doare?

  - Da, încă, dar încerc să trec peste.

  - Va fi destul de greu, dar o să reușești.

  - Mulțumesc.

  - I-ai spus că ești căsătorită?

  - Da, eu cel puțin așa mă consider.

  Tielo a zâmbit.

  - Promit ca la întâi iunie să ne căsătorim la biserică. Vom scăpa de aici până atunci.

  Am mai stat câteva ceasuri acolo și apoi ne-am întors în camerele noastre. Eu m-am pus direct în pat și am încercat să nu plâng, deși încercarea nu a izbutit.