Trandafiri albi

Capitolul 4

   - Ruben...

   Eram sigură cine îmi vorbește și nu știam cum de a ajuns aici. Tielo era în fața patului meu și îmi rostea numele până aveam să mă trezesc.

  - Ce cauți aici și cum ai ajuns?

  - Ne grăbim astăzi. E ziua cea mare, astăzi plecăm.

   Astăzi?! Nici nu știam, iar acum trebuie sa ma gândesc ce îmi iau la mine și cum voi rezolva toată situația.

  - Bine... Și ce facem cu restul? Cu familia?

   Tielo mi-a surprins privirea. Colțurile gurii sale s-au îndreptat în sus.

  - Vrăjitoarea a făcut un farmec prin care timpul este oprit pentru 365 de zile, perioada în care avem posibilitatea  să ne găsim menirea și alte cele.

   Atunci totul este bine. Uneori, vrei ceva atât de mult încât îți este frică de momentul în care se adeverește. În acel moment realizezi, de fapt, că îți iubești și viata simplă, de care te plângi zilnic și de care vrei să scapi. Așa mă simțeam eu.

   - De ce o să am nevoie? am întrebat

   - O să ne dea vrăjitoarea totul, diferit pentru fiecare. Nu îți face griji.

   Am stat câteva secunde în care analizam situația. Mi-am ridicat capul ca să îl văd pe Tielo, care îmi studia camera, ca apoi să îi apar în câmpul vizual. M-am ridicat în capul oaselor și mi-am dat parul pe spate. M-am apropiat de Tielo și m-am ghemuit, orientată spre el, ca un copil jucăuș. Mi-a atins fața zâmbind, iar apoi m-am ridicat ca să ma pregătesc.

   Știind că mă duc în măcel, mi-am luat cele mai bune haine pentru așa ceva. Mi-am strâns puținele lucruri de care aveam nevoie, cum ar fi bucățile de pânză pe care aveam scrise câte ceva. Mi-am îndesat totul în cufărul mic pe care îl țineam sub patul cu baldachin, iar mai apoi am ieșit din camera mea. Wilmot mă aștepta afara, unde obișnuia să fie garda.

   Înainte să plecăm, mi-am aruncat o penultimă privire asupra castelului. Mai posibil era să plec pentru eternitate, dar mă voi întoarce ca să îmi împlinesc visul și în viața reală, în dimensiunea noastră.

   Am mers și am mers până ce am intrat în casa vrăjitoarei. M-am așezat lângă Yneris și am așteptat până bătrâna avea să se oprească din vorbit.

  - Bună, dragilor! ne-a sesizat

  - Bună să vă fie ziua!

  - Pregătiți pentru ce va urma?

  - Aproape, i-am răspuns.

  - Nu ai de ce să te macini, o să fie bine.

  - Sper.

  - În primul rând, vreau să vă spun că fiecare are ce trebuie la cel mai apropiat lăcaș pe care îl veți vedea. Fiți pregătiți, ați putea fi aruncați în deșert sau în război, oriunde vă va duce legătura între dimensiuni. O să vă descurcați. Deschid portalul, întrați când sunteți pregătiți.

   Femeia a aruncat o fiertură dintr-un cazan pe jos. Din lichidul acela, s-a ridicat un nor albastru, care simboliza portalul.

  Unii dintre prietenii noștri voiau să intre, dar am promis că o facem toți, așa că i-am așteptat și pe Kalon și Tielo. Mie nu pot să zic că îmi era frică, dar aveam un sentiment interesant, greu de descris.

  - Haideți, acum ori niciodată, a spus vrăjitoarea.

  - Haideți, a spus Euthymia.

  Ne-am luat inima în dinți, am salutat lumea veche și pe femeie și am plecat.

 

  Am căzut în gol, simțindu-mi stomacul în gât. Nu vedeam niciun fel de indiciu care ne putea sugera cât mai avem de călătorit.

   Până când am simțit pământul sub burtă. Am căzut claie peste grămadă, iar în câteva secunde am auzit țipete și am văzut cum oamenii își luau zilele reciproc. Nu stăteam bine acolo jos, așa că am ordonat să se ridice și să fugă, cât timp eu mă descurc cu oamenii de acolo.

  - Ruben, nu e momentul să te pierdem, abia am ajuns aici, mi-a tăiat calea Tielo.

  - Lasă-mă și fugiți dacă vreți să îmi faceți un bine!

  Nu mi-am dat seama că am țipat, dar a fost nevoie.

  Un bărbat se pogorâse asupra mea, dar am reușit să lovesc pentru a îi lua sabia. Am fugit mai departe, până când să văd alți oameni fugind către mine. Am barat, pe unii i-am lovit mortal, pe alții i-am rapus, dar veneau din ce în ce mai mulți. Am încercat să le fac față, dar veneau din ce în ce mai mulți. Înainte să renunț, am lovit cu putere în acei bărbați, deși sunt o fată de treisprezece ani, mai puternică decât ei, aparent. Unul dintre ei a opus rezistență, ceea ce a îngreunat situația. M-a cuprins panica, dar am luptat în continuare. Având în vedere că aveam mișcări crude, în timp ce bărbatul era în semipiruetă, am avut ocazia potrivită să îi tai încheietura. Am fugit cât am putut și am lăsat bătaia în spate. Nu neg că am atras atenția altor războinici, dar am reușit să mă strecor.

   Am alergat cum nu am mai făcut-o niciodată, până am văzut munții în depărtare, iar o tavernă in dreapta mea. Mi-am adus aminte ce a zis vrăjitoarea, așa că am întrat acolo.

  Am apăsat pe ușă, iar aceasta s-a deschis. Obosită, am căzut pe jos, prietenii mei venind către mine. Au început să strige să mă ridic, dar nu puteam să fac asta. M-am tras în lateral și am rămas acolo, până m-am putut ridica. Tielo s-a pus ca un sprijin în spatele meu, sărutând-mi încet buzele, fără să îmi bruscheze vreo articulație. Toată lumea m-a îmbrățișat. M-a făcut să mă simt bine, dar singurul lucru pe care îl voiam era să mă întind.

   Acum am înțeles de ce căderea în abis ne-a trimis la propriu în război.