Trandafiri albi

Capitolul 9

  În următoarea dimineață m-am trezit foarte devreme, mai devreme decât precedenta. Tielo m-a zbuciumat pentru că simțeam că mi se închid ochii, dar cu puțin noroc am reușit să mă ridic din pat și să merg în camera mea ca să mă schimb și să ajung la baie.

  Durerea începea să fie difuză, nu mi-a mai făcut probleme. Hainele au fost destul de comode, încât elasticitatea mea să nu fie oprită.

   Nu știam sigur dacă această posibilă călătorie va dura mult sau puțin, așa că mi-am luat ce aveam mai important: hainele, pânzele, piatra roșie și tot ce îmi amintea de casă. Le-am îndesat într-o tolba foarte mare, iar pe lateral am lăsat loc pentru sabie. Nu voiam să o mai las la comun.

   Am coborât la masă și am fost serviți cu niște orez, destul de ars, dar bun în condițiile actuale. Ciuma încă nu a atins și aceste meleaguri, încă eram în siguranță.

  De nicăieri, am simțit îmbrățișarea lui Rhysand peste umerii mei.

  - Mulțumim, mi-a spus.

  I-am răspuns îmbrățișării. Știam că motivul este același cu cel al fratelui meu.

  - Ai nevoie de ajutor sau ceva? a întrebat.

  - Nu, mulțumesc oricum, am răspund.

Am povestit puțin, iar abia atunci i-am observat trăsăturile interesante, diferite de cele ale lui Wilmot, care avea mandibula ascuțită, ochi căprui ce în lumina soarelui erau identici cu mierea, iar părul castaniu tuns destul de scurt. Ei, spre deosebire, avea ochii gri, pielea ii era extrem de deschisă la culoare dar niște mici pistrui ii asortau ochii. Parul era atât de blond încât părea a fi alb, iar oasele feței ii erau bine conturate.

  - Ruben, poți să vii cu mine puțin? m-a întrebat Yneris.

  - Da, sigur. Iartă-mă, Rhysand.

  Am mers alături de Yneris în camera ei. A vrut să o ajut cu necesarul de bagaje pentru plecare. Am ales niște ierburi rămase și niște vase pe care le-am pus la fundul bagajului său, foarfece și cuțite, materiale care ne-ar fi asigurat igiena oarecum și armele, care erau la ea.

  - Eu am nevoie de sabia mea, te rog. Vreau să o țin la mine.

  Fata a înțeles și mi-a dat-o cu încredere. Pe restul le-am pus în tecile lor și le-am băgat într-o geantă spațioasă de pânză. Când am terminat de împachetat tot, am luat bagajele și le-am dus jos, lângă masă, ca apoi să ne întoarcem și să ne luăm bagajele individual.

   Ne-am dat termen de zece minute, în care m-am uitat în oglindă. Am început să plâng. Iarăși plecam. De ce nu puteam să rămân acasă? Oricum, nu pare că îi interesează ce trăiesc în interior. Ar fi fost mai bine dacă nu îmi păsa și rămâneam -...

   Tot ce am zis a luat sfârșit. Dacă nu făceam acești pași importanți, aș fi rămas cu un vis neîmplinit. Și dacă prietenii mei nu m-ar fi avut, ar fi fost morți probabil. Totul mă întărește și nimic nu este nedrept. Orice schimbare aduce bine, iar eu accept orice dar dat de Dumnezeu.

   Cumva, realizarea asta m-a făcut să îmi dau seama că stresul și plânsul nu va rezolva prea multe. Trebuie să am grijă de mine și de ceilalți, plus că devin din ce în ce mai puternică. Deși toată viața am crezut, în sinea mea, că nu sunt destul de bună și multe alte remărci negative, văd cât de fals a fost totul, pentru că abia acum îmi dau seama cât de mult am muncit, lucru care mă face frumoasă.

   - Ruben, hai, m-a strigat Tielo.

  Mi-am șters cu mâneca lacrimile care încă nu erau uscate și am fugit cu bagajele în mână afară din cameră.