Trandafiri albi

Capitolul 7

- Mulțumesc, i-am spus doamnei.

- Oricând.

  Am urcat la etaj ca să îl caut pe Tielo.
Nimeni nu era pe hol, părea ca totul să fie cufundat în tăcere. A bătut la ușa lui.

  - Intră, mi-a spus.

  Am apăsat pe mânerul ușii.

  - Ce faci? am întrebat.

  - Citesc. Te interesează?

  De menționat este cât de mult și-a schimbat atitudinea față de mine. Nu mai sunt „proasta“ de dinainte.

  - Da, dacă nu te superi, am răspuns.

M-am așezat pe pat, lângă el, și a înclinat cartea cât să pot vedea scrisul și pozele.

  - Ce citești?

  - Leacuri. E singurul lucru pe care știu să îl fac și îmi place să studiez despre asta.

  - Pentru ciumă?

  - Bolile sunt mai multe decât ciuma.

  Și a început să îmi povestească despre tot felul de răceli, boli ale pielii și afectarea organelor.

  Dintre noi, eu sunt cea bătăioasă. Pe mine contează protecția lor, de asta mă focusez mai mult pe ceea ce am nevoie.

  Eram destul de obosită pe moment, plus că era deja trecut de prânz. Neavând mâncare, mesele noastre erau doar dimineața și seara, seara mai puțin decât puținul dimineții. M-am întins în pat, încă fiind atentă la cartea lui Tielo.

   Yneris a bătut la ușă, urmând să se autoinvite în cameră.

  - Veniți să găsim ceva de mâncare?

  - Da, i-am răspuns.

  - Peste juma' de ora jos. Mergem la vânătoare.

  Așa cum a venit, a plecat.

  Mi-am luat "la revedere" de la Tielo pentru câteva minute, cât să merg în cameră și să mă pregătesc pentru mica excursie.

   În zonă nu sunt multe păduri sau câmpii. E o zona frumoasă, într-adevăr, dar destul de seacă pentru asigurarea unei vieți sănătoase a animalelor, deci cu greu am găsi ceva.

  Mi-am luat arcul și câteva săgeți. Sunt mai ușor de cărat.

   În scurt timp, am coborât la întrarea în tavernă. Deja oamenii veneau la petrecut.

   După ce ne-am strâns majoritatea, adică eu, Yneris, Wilmot și Tielo am plecat. Yneris era cea mai apropiată de natură, așa că am lăsat-o să ne conducă. Am mers ceva vreme după ea, dar fără să vedem vreo creatură.

  După ce am mers mult și bine, am găsit o mică pădure. Nu cred că era mai mare decât lățimea castelului din Griftoland, dar era foarte deasă.

   Am întrat în pădure, în căutarea posibilelor prăzi. Yneris și Wilmot au consultat toate direcțiile. Eu și Tielo am rămas la întrare.

  Brusc, un iepure mare și cafeniu a țopăit lângă mine. Am fugit după el, dar era prea rapid. Am scos arcul și săgeata și am tras după el. În același moment, Yneris și fratele meu s-au întors. Wilmot, crezând că face o faptă bună, a țintit și el, iar săgeata lui aproape mi-a strapuns urechea. În orice caz, iepurașul era răpus de mine și o mică parte din meniu asigurată.

  Am pus mâna pe iepure, ca să văd că în botic ținea o piatră roșie ca focul.

  - Ce asta, am întrebat.

  - Nimic. Poți să o iei, mi-a spus Tielo.

  Am luat animalul și l-am pus în geantă, la fel ca pe piatra roșie.

  Am mai zăbovit după niște plante pe care le puteam mânca, iar apoi am mers acasă.

   La tavernă, am dus prada în curte și am gătit-o acolo alături de ceilalți. Eu am mâncat o lăbuță a iepurașului cu niște ierburi, mai exact pătrunjel și ceapă sălbatică. Am băut niște apă și am mers către camerele noastre.

   Ziua mea s-a încheiat foarte repede. Dimineața mi-a fost mâncată de povești, iar după masa am petrecut timp cu prietenii mei.

  În cameră, am găsit un loc potrivit pietrei. Am așezat-o lângă ușa, pe jos. Apoi am mers să mă dezbrac și să mă spăl. Aici puteam face asta și era apă cât pentru o suta de inși.

  M-am pus în cada, mi-am lăsat apa să curgă până când nivelul apei îmi atingea bărbia. M-am scufundat, fiind cuprinsă de propriile mele gânduri și imagini:

  „Par a fi de piatră, dar interiorul meu e rănit. Încrederea falsă de sine este modul în care mă păcălesc pentru a fi mai credibilă tuturor. Mă simt singură de multe ori. Sânge. Bătaie. Ciumă. Vrăjitorie. Dorah. Am obosit. "

  Visarea mi-a fost întreruptă de o bătaie în ușă. Am luat o bucată mare de material care îmi acoperea corpul nu foarte mare. Deși aveam parul ud și pielea la fel, am fugit către ușă.

  Era Tielo.

  - Poți să intri, am spus de după ușă, din cauza frigului.

  - Este târziu deja. Mâine avem treabă. Odihnește-te. De altfel, jos au început petrecerile, iar la mine în cameră se aude foarte tare. Mă primești puțin?

  - Da. Vin și eu după ce termin să mă spăl.

   M-am întors la baie. Am luat cărămida frumos parfumată și am frecat-o între palme, până au ieșit mici balonașe. Mi-am masat corpul cu ea și părul, apoi mi-am clătit tot trupul. Am dat drumul la ceea ce aici se numește scurgere și am ieșit din cadă. Mi-am descurcat părul cu mâinile, urmând să îl prind într-o coadă împletită, așa cum îmi făcea Milla. Mi-am șters corpul cu bucata de material și mi-am luat o rochiță făcută de mama din bumbac. Am mestecat două frunze de mentă și am ieșit din baie.

   M-am așezat în pat, deoarece diferența de temperatură era imensă.

  Tielo deja stătea la mine în pat, aproape dormind. M-am așezat lângă el, sub pătură și am încercat să adorm, fără să mai iau în seamă petrecerea de jos.

  - Să știi că ai gândit cu voce tare. Ți-am auzit monologul, mi-a spus.

  Nu mă așteptam ca de după ușă să se audă fiecare vorbă a mea.

  - A... De altfel, mai sunt „împărțeli" de camere în afara noastră?

  - Da: Thymia cu Yneris și Wilmot cu Rhysand.

  - De înțeles. Noapte bună!

  Chiar îmi era somn și doream să dorm. Schimbarea de mediu m-a întristat mult, de asemenea, și îmi e destul de greu, mai ales pentru că uneori simt că se pune prea multă presiune pe mine și nu sunt complet acceptată de grup. Sper că e doar o impresie greșită. Încerc să mă vindec singură, fără să mai stresez și pe altcineva.

  - Ruben, a început Tielo, sunt aici. Nu ești singură. Noapte bună!