Trandafiri albi

Capitolul 10

  Drumul a fost lung. Foarte lung. Au trecut zile, poate chiar în jur de două săptămâni de când eram pe drum, dar azi s-a văzut luminița de la capătul tunelului.

  Peste muntele pe care a trebuit să îl urcăm, se auzea marea. Cu cât ajungeam mai aproape de vârf, cu atât vedeam și auzeam mai multe.

  Rezultatul muncii a fost viziunea unei plaje superbe, cu nisip fin și roz, apa lină, cu un miros proaspăt, superb, totul împânzit de copaci înalți de diferite specii, pe care nu le-am mai văzut până acum.

   Am coborât ca să ajungem pe plajă. La coborâre a trebuit să fim mai atenți pentru că era o panta extrem de abruptă și nisipoasă. După câteva minute de chin, am coborât complet muntele.

   Plaja, văzută de acolo, arăta ca un paradis: nisipul era strălucitor, apa la fel, de parcă ar fi fost pictate. Totul era în perfectă armonie, iar copacii înalți de mai departe care o defineau aveau trunchiuri groase și frunze imense, până aproape de pământ.

   Ne-am așezat puțin jos ca să ne tragem sufletele.

  - Cum o să îi găsim pe elfi? am întrebat.

  - Ar trebui să fie printre copaci, dacă nu aici, a răspuns Kalon.

  Tielo a scos din traista lui niște mâncare, mai exact câteva fructe de pădure pe care le-am găsit în ceva tufe.

  După ce am terminat de mâncat și am strâns totul, am început să căutăm elfii. Nu păreau a fi pe plajă, așa că am intrat în micuța pădure.

  Chiar la întrare, stătea un aed cântând la harpă. Creatura era una foarte interesantă: urechi ascuțite, ochii albi, pielea albastră și parul, de asemenea, alb. Îmbrăcămintea era simplă, semăna cu o robă.

  Brusc, ființa și-a ridicat privirea și ne-a măsurat.

  - Vorbești latină? a întrebat Tielo în limba inteligenților.

  - Da, a răspuns.

  - Cum te numești?

  - Asterin. Tu?

  - Tielo Ambrose.

  - De ce ai nevoie, Tielo Ambrose?

  Tielo i-a dat un bilet, care era aparent de la vrăjitoare.

  - Foarte bine, a spus Asterin din nou, o să îmi chem tovarășii.

  Elful a strigat ca să își adune prietenii. Au mai venit doi elfi, care s-au prezentat ca și Yeona și Zahre.

  Elfii au mai vorbit între ei, iar apoi au decis să ne împartă.

  - Deci, a spus Zahre, Yeona o să îi ia pe Tielo, Yneris și Rhysand. Asterin pe Euthymia, Kalon și Wilmot, iar eu pe Ruben. Ea are nevoie de o altă pregătire decât voi. Veți fi separați timp de câteva zile, treizeci mai exact, iar apoi ne vom reîntâlni pe plajă ca să vedem următorul pas.

  Treizeci de zile sunt o lună. E deja aprilie, chiar au trecut câteva zile de la întâi. Probabil ne vom reîntâlni în mai, poate iunie dacă așa este cazul.

   Ne-am îmbrățișat, am făcut schimb de bagaje și ne-am urat succes și toate cele, iar apoi am fost luați fiecare în parte de cineva anume.

   - Te-am ales pe tine pentru că ești singura care are nevoie de o pregătire a corpului mai avansată. Cine ești?

  -Ruben de'Grift.

  - Nu te-am întrebat cum te cheamă. Cine ești?

  - Cine sunt? Sunt fiica regelui și a regi...

  - Nu vreau o etichetă. Cine ești?

  - Sunt o luptătoare. Sunt un suflet îngândurat cu o minte inteligentă. Sunt liberă și sunt eu, așa cum tu ești tu.

  - Bravo. Oricum, mai e de lucru. A ști cine ești este primul pas în orice lucru pe care îl înveți. Mai ai de lucru pe încrederea în tine, dar rezolvăm. Ești destul de deșteaptă încât să îți știi locul.

  Zahre m-a purtat cu ea până la o casă solidă de printre copaci. Casa avea, în interior, camere în globuri de sticlă neagră, la care urcai cu ajutorul unei scări. Cred că era învăluită de un soi de magie, deoarece era imens tot ce vedeam aici. În mijloc era o fântână și niște copaci mici, crescuți în ghiveci, iar spațiul liber nu era zgârcit.

   Zahre m-a dus către camera mea și m-a lăsat să mă instalez. Aici mobila era din lemn și beneficiam de multe lucruri, cum ar fi baie, cărți și arme dăruite de ea probabil. Mi-am instalat bunurile proprii și m-am întins în pat.

  În acea seară, singurul deranj a fost primirea mesei, care era făcută tot aici, în cameră. Aparent exista o legumă numita cartof, galbenă și cu un gust dulce deoarece erau făcuți în cuptor, ce o mai fi însemnând și aia. Lângă acești cartofi aveam carne de pasăre rumenită. Nu am mai mâncat așa de bine în viața mea.

   Poate că au fost momente grele, în care mi se părea că nu sunt auzită, dar probabil că oamenii mă percep ca fiind solidă și că nu aș avea nevoie de ajutor. De asta încerc să mă descurc singura, dar nu îmi e jenă nici să cer ascultare. Cu toate acestea, totul m-a condus aici, unde o să îmi antrenez și corpul și mintea.

   După masă am mers la baie. Aici nu aveam cadă și trebuia să stau în picioare ca apa să curgă de undeva de sus. Erau pânze asigurate, mult mai groase și mai fine.

  Eram foarte obosită așa că am adormit instant.