Trandafiri albi

Capitolul 5

  Tielo nu a mai trecut pe la mine. Am aflat de la fratele meu multe lucruri pe care nu le știam de la vechiul meu prieten... Se pare că ei au o legătură cu o anume femeie care locuiește în pădure. Acesta e cel mai mic detaliu, dar să spun că nu mă afectează faptul ca, de fapt, Tielo mă exclude și mă consideră lipsită de judecată e o mare minciună.

   Cred că v-am spus despre cum armele în mâna mea își găsesc locul mereu, nu? Ei bine, cred că azi voi ajunge, cumva, în camera de antrenament a lui tata, voi lua o spadă, iar după o să mă duc în pădure, cred.

   Acum trebuie sa cobor la masă, căci ziua abia a început și e plină dimineață. Doica mea mă așteaptă acolo, oricum, iar mama și frații mei la fel. Cobor scările și exact cum ma gândeam, familia mea deja era la masă. Mă așez lângă ei, Dorah stând lângă locul meu.

  - Poftă bună! ne spune mama.

  - Poftă bună, îi răspund.

   Am povestit cu ei, dezinteresată de subiectele lor, dar fiind prezentă. Wilmot m-a salvat de plictiseală:

   - Azi aș vrea să mă duc la vânătoare, poate să meargă și Ruben cu mine?

  - Sigur că nu, ce să caute cu tine? Oricum are treabă, îi răspunde mama.

  Mă bucur enorm că sunt captivă aici din nou. Din fericire, nu cred că ați observat, obțin ce îmi doresc destul de ușor, asta nu pentru că sunt răsfățată sau trăiesc într-un mediu lejer, ci pentru ca știu să obțin acel ceva. Mereu îmi mulțumesc părinții la culme și am strategiile mele de a îmi asigura ce îmi doresc.

  - Mama, pot să îmi fac treaba acum, de dimineață, iar pe seară să merg cu Wilmot. Am vorbit azi, fix după ce m-am trezit, vrea să îl ajut cu niște materiale, în care să pună vânatul, am intervenit.

   Mama stătea pe gânduri, deși chipul tatei s-a luminat.

   - Bine, poți să mergi, atunci, a răspuns ea.

   - Să fii binecuvântată!

   Mi-am mâncat micul dejun rapid, știind că mă așteaptă războiul de țesut. Lucrez la niște noi haine pentru clipa în care voi pleca de aici: iar acea clipă va fi, probabil, căsătoria mea, deși eu îmi doresc să fiu luptătoare.

   Am urcat în camera de țesut și m-am apucat de lucru. Lilith era și ea acolo, probabil că va veni și Dorah. Oricum, m-am apucat de lucru. Lilith era foarte liniștită, de necrezut. Servitorii mișunau pe acolo, dar eu chiar nu puteam să le dau atenție, știind că trebuie să termin repede, până la asfințit, căci merg cu Wilmot.

   Am țesut și m-am uitat pe pereți până Milla a venit să ne cheme la masă. Am lăsat munca și am ieșit din cameră.

   M-am așezat la locul meu, lângă surioara mea, și am așteptat să mi se pună în farfurie.

   - Așadar, a început Wilmot, ai terminat, Ruben?

   - Da... De ce? i-am răspuns.

   - Ca să putem pleca.

   - Ah, da, sigur.

   - Plecați acum, după ce mâncați? a intervenit tata.

   - Da.

   Mi-am mâncat prânzul rapid, dar Wilmot mi-a spus să mai aștept puțin, până termină toată lumea, ca să rămânem singuri puțin.

  Am făcut ce mi s-a zis. Sincer, fratele meu este un om interesant, nu am decât cuvinte de laude pentru el, dar cred ca i se pare că sunt supărată pe el de când mi-a zis secretele lui Tielo. Restul familiei a plecat de la masă, așa că eu și Wilmot am avut timp să vorbim.

   - Ruben, a început, îți recomand să te îmbraci mai puțin regal. Ți-am asigurat o sabie deja, pentru asta să nu îți faci griji.

   - Mulțumesc... O să stai în apropierea mea?

   - Nu, doar dacă vrei.

   Nu prea aveam energie destulă pentru Wilmot, așa că i-am zis ca prefer singurătatea.

   Am urcat la mine în cameră să mă îmbrac. Mi-am șters machiajul, știind că în pădure nu o să mă întâlnesc cu nimeni, iar apoi am ieșit din castel, fratele meu asteptandu-mă la porți. Am mers pe jos până în pădure, unde ne-am despărțit, iar eu m-am cufundat în adâncimea ei. Wilmot s-a dus, de asemenea, undeva în pădure, dar asta nu ma prea interesa.

  Am lovit cu sabia vreo câțiva copaci, iar m-a lovit setea, așa că am mers în căutarea unui pârâu sau unei surse de apă. Mai loveam crenguțele pe parcurs. Am tot mers, până am găsit o poieniță, deci mersesem ceva.

   O umflatură din pamant se ivea, așa că mi-a trecut setea, iar în locul ei a apărut curiozitatea. Am început sa mă apropii de ea, până când umflătura începea să semene cu o colibă.

    Mi-am făcut curaj și deschis ușa. Inițial părea gol, până am înaintat.

   - Wilmot, ai adus ce te-am rugat?am auzit o voce.

  Dacă vocea îi voia răul? Am fugit către ea și am strigat:

  - Wilmot!

   Vocea era a unei bătrâne, aparent.

  - Bună, dragă! Tu ești Ruben, așa e?

  - Da, tu ce vrei, dacă îmi permiți? Ce vrei de la Wilmot?

  - Nu te panica, scumpa mea. Nu i-am făcut nimic, noi doar colaborăm. Mi-a povestit de tine și de spiritul tău de aventură, am să te las să alegi dacă vrei să faci parte din familia noastră mică. Știi cine mi-a mai zis lucruri frumoase despre tine?

   - Cine?

  - Uite, craiul ăsta frumos, și a sugerat către colțul camerei.

  Tielo.