Ophelia

4. Morga

Era o zi frumoasă. Soarele strălucea vag printre copaci. Era un loc minunat, dacă iti făceai timp să admiri împrejurările. Clădirile vechi, pădurea deasă in spate, străzi înguste și oameni care iti dădeau "bună ziua" veseli, de parcă ai fi locuit cu ei toată viaţa. Mi-am amintit că uitasem să il intreb pe Adi unde anume e acea morgă și cum să ajung acolo, așa că am oprit un bătrânel simpatic de pe stradă. I-am zâmbit frumos și m-am adresat lui:

-Bună ziua!

-Bună, draga mea. Mă salută cu un zâmbet larg. Frumoasă zi pentru o plimbare- adaugă mai apoi.

-Foarte frumoasă, intr-adevăr. Răspund zâmbind. Aţi putea să mă ajutaţi cu ceva? Intreb nesigură. Poate că nu era bine să intreb de morgă. Mulţi nu au inteles scopul călătoriei mele, așa că voi indruga eu ceva.

-Dacă pot, desigur, tânără domnisoara.

-Am avut un incident neplăcut in drum spre aceste locuri -bâjbâiam eu- și aș vrea să stiu de morga de aici, ce tarife are, să mă pot orienta când ajung acasă.

-Ei bine, imi pare rău să aud de incident. Răspunde el îngrijorat. Am să imi sun băiatul să te ducă cu masina. E periculos să mergi acolo de una singură.

-Mulţumesc mult! Spun uşurată. 

Am măi povestit despre vreme, despre locul acesta, despre viaţa bătrânului care, povestestea mândru, a luptat in al doilea război mondial. L-aș fi intrebat mai multe dar băiatul lui sosise. Masina era una drăguţă. Un trabant mic, de un albastru inchis, ca marea, destul de îngust să incapă pe aproape oriunde. Tânărul era chipeș, am presupus că prin "băiat" se referea la nepot, pentru că nu arăta nici cu o zi mai bătrân de 20. Nu foarte inalt, destul cât să incapă in maşinuţă. Ne-a oferit amândurora un zâmbet larg și politicos și a coborât să deschidă portiera inaintea mea.

-Bună ziua, domnisoara. Mi se adresa senin in timp ce trecea la volan.

-Bună! I-am răspuns cu un zâmbet.

-Încotro?

-Morgă. Am spus sec. Probleme personale. Am adăugat când i-am văzut expresia feţei. Era îngrijorat și intrigat. Am afisat un zâmbet strâmb și oarecum tâmp, pentru destinderea atmosferei. A zâmbit și el in final.

Era tăcut, nu povestea prea mult, spre deosebire de bunicul lui.

Drumul spre morgă era aspru și gol. Nici o clădire. Doar mărăcini, câţiva copaci amplasaţi aleatoriu, din care unul, surprinzător, chiar in mijlocul drumului.

Am ajuns in final in faţa unei clădiri de mărime medie, sobră și înconjurată de prea puţină vegetaţie. In zare se vedea cimitirul, destul de mic și urmat de o pădure minunată. Mă gândeam că e util să pui morga aproape de cimitir.

Fără să imi dau seama, băiatul a scos o bucată de hârtie și a notat pe ea un număr, pe care mi l-a înmânat zicând:

-Când iesi de aici, vin să te iau. E periculos, mai ales dacă e intuneric.

-Mulţumesc, dar deja am pe cineva să vină după mine. Am răspuns zâmbind vag.

-Eh, păstrează-l oricum. A spus senin, făcând cu ochiul.

Am râs zgomotos, am băgat hârtia in geantă și am pornit pe aleea îngustă care ducea spre morgă. "Hai s-o facem și pe asta". Am pasit incet, nesigur pe piatra cubica ce ducea la intrare. Cladirea arata a spital derapanat si care nu a cheltui prea putin pe aspectul fatadei. M-am intors sa vad daca baiatul plecase, si asa era, nu stiu de ce ma asteptam sa fi stat. Era infricosator de liniste si simplul fapt ca urma sa pasesti intr-o morga iti dadea fiori. Am ajuns in sfarsit la intrarea in cladire. Usa era din metal cu doua manere mari, parea de neclintit si contribuia mult la aspectul morbid al constructiei. Chiar aveam dubii in legătură cu asta, cu locul asta, dar apoi imi apare in minte imaginea Lui. Cu părul negru, aranjat și zâmbetul acela timid. In acei ochi negrii nu puteam citi altceva decât tristeţe, dar, o tristeţe așa superbă prin puritatea și misterul ei. Il înţelegeam, sau cel puţin aveam de gând să incerc. Am tras aer in piept și am tras de manerul greu. Fie ce-o fi!