Ophelia

3. Ophelia

..."Nu, nu e vina lui! Opriţi totul!"

O fată superbă apare in cadrul sters de ceaţa toamnei târzii. Era frumoasă, într-un mod sumbru. Valuri de păr lung, roşu, se jucau in urma ei. Alerga spre o adunare de oameni, cu lacrimile șiroindu-i pe faţă... Se opreşte. Cade in genunchi. Cadrul s-a apropiat, ajungând in centrul adunării. Se putea observă un bărbat sprijinit de un rug din lemn, ars de viu.

Nu se mai auzea nimic inafara suspinelor fetei.

După un timp ce păruse o veşnicie,  fata iși ridică privirea din pământ. In ochii ei negrii nu mai puteai citi acum nimic înafara unei furii care ar fi intimidat o armată întreagă, iar cei din jurul ei stiau asta. Toată lumea se pregătea să o ia din loc, cerul se întunecase ca pentru noapte și focul de sub rug se stinse rapid. Coincidenţe sau nu, parcă toţi asteptau. Femeia s-a concentrat pentru moment doar la cel care aprinse rugul. Nu i-a spus nimeni, pur și simplu il știa. In următoarea clipă, bărbatul se învineţi și lacrimi ii curgeau pe obraz, semn că era in agonie. Încă o clipă a trecut până ce un fulger a lovit cu o așa putere capul lui, încât, in acel moment arăta ca bărbatul ars de pe rugul din apropiere."

-Bună dimineaţa. Ai avut un somn tare agitat. Ai visat ceva anume? Mă întreabă Adi stând la poalele patului meu. Părea îngrijorat.

-Bună dimineaţa și ţie. I-am răspuns senin. Da, am avut un vis urât, dar a trecut.

-O să-mi poţi povesti totul la micul-dejun. A zâmbit slab și a ieşit din cameră.

Visul a fost atât de ciudat și nu mă puteam gândi decât la acea femeie. Era incredibil de frumoasă. O frumuseţe exotică, cu siguranţă.

Durerea care se citea pe chipul ei era imensă. Simpla ei prezenţă îţi inspira teamă și milă deopotrivă.

Am luat visul doar ca pe o imagine pe care am văzut-o in vre-un film și am inceput să mă îmbrac pentru a coborî la micul-dejun. După ce, in sfârsit, imi alesesem hainele, puteam să cobor.

Bucătăria era una micuţa, mobilată cu stil, cu mobilă lustruită, demnă de o casă de oameni harnici. Puteam simţi din hol aroma pâinii prăjite și a cremvurstilor bine fierţi. Am dat bună dimineaţa și m-am aşezat lângă Adi, care mi-a oferit un zâmbet cald și prietenos. Semăna mult cu bunica lui; acelasi contur al feţei, aceiasi ochi și același zâmbet larg. Când mâncarea a fost gata întru totul, bunica ne-a lăsat singuri.

-Poftă bună! am spus eu nerăbdătoare.

-Mulţumesc, la fel! a răspuns el.

In timp ce mâncăm, mi-am adus aminte că trebuia să vizitez morga. Locul de muncă al "băiatului ciudat" din sat. Eram fascinată de practicile care au legătură cu morţii dar vroiam să merg să-i arăt lui Adi că băiatul acela nu poate face rău nimănui. Eram sigură de ceea ce aveam de gând să fac, iar, din fericire, vremea îmi  permitea asta. Era o zi însorită, nu prea caldă, nici foarte rece. Era plăcut să stai afară.

Terminasem de mâncat așa că mi-am pus farfuria in chiuvetă și am clătit-o. M-am aşezat lângă Adi și am asteptat să termine și el.

-Să-ţi fie de bine, dragă. Expresia feţei i s-a schimbat repede. Încă ai de gând să mergi la morgă, nu-i așa?
Luată prin surprindere de intrebarea care nici nu iși avea rostul, din moment ce era constient de cât de încăpăţânată sunt, am răspuns sec:
-Da.

-Nu o să vin cu tine, să stii. Și vei merge in partea înspăimântătoare a satului singură.

-Sunt fată mare, mă descurc.

-Chiar nu stiu ce să zic. Ești absolut sigură?

-Da, sunt absolut sigură că o să reusesc să-ţi demonstrez că acel băiat nu e rău.
Mi-am împachetat o sticlă cu apă, un sandwich consistent și increderea și am pornit la drum. Urma să il sun pe Adi in caz că era intuneric când terminam de "explorat".
...

Oameni faini, până aici era scris inainte să decid să public. O să incerc să scriu mai mult cât de curând, dar, nu sunt sigură când. Nu ezitaţi să corectaţi unde e nevoie. *hugs*