Ophelia

5.Vladimir

Eram curioasă ce reguli ar putea avea. Am dat din cap in semn de aprobare.

-Dacă pui intrebari, să fie unele pertinente. "Casa asta a fost mereu așa?" nu e o intrebare pertinentă dacă acea casa e arsă din temelii.

Mi-a scăpat un chicot scurt apoi am redevenit serioasă.

-Am inteles.

-Niciodată să nu atingi nimic dintr-o casa, sau mai rău, să iei ceva. Obiectele sunt acolo de secole, probabil, și nu vreau să fie mutate.

Am aprobat din cap.

-A treia regulă este foarte importantă, poate mai importanta ca celelalte: niciodată să nu mergi fără mine la moșia groparului. Asta include și plimbările de una singură in împrejurimi. Inteles?

Deja devenea paranoic, dar nu aveam de gând să las să imi scape o oportunitate atât de mare, mai ales că moșia era superbă și trecută prin atâtea vremuri. Deasemenea misterioasă și primitoare. Trebuia să ajung acolo cu orice preţ.

-Am inteles. Am spus serioasă. Nu iti face griji.

-Bun. Acum, ai alte intrebari inainte să plecăm? A schiţat un zâmbet scurt.

-Să plecăm unde?

-La moșie. Trebuie să mă schimb, iar tu trebuie să vezi cu ce ai de a face, inainte să începem. A spus serios. Hai, după mine.

Am iesit din morgă prin spate. Nu m-am putut abţine de la gândul că aveam in faţa un bărbat tânăr, hotărât și cu o impresionantă tărie de caracter, despre care, totusi, nu stiam nimic. Am urcat câteva trepte și am intrat intr-o încăpere care părea a fi un staul. Părea a fi unul pentru cai, iar eu, speriată de cai, am grăbit pasul, aproape dând peste ghidul meu care a izbucnit in râs.

-De ce așa grăbită? A intrebat râzând. Arăta mai puţin înfricosător așa.

-Mi-e foarte frică de orice e mai mare decât mine. Și aici mă refer la animale. Prea puţin la unii oameni. Am spus serioasa.

-Atunci nu o să iti placă următorul pas al călătoriei noastre. A rostit crispat. Ai văzut și tu cât de departe e moșia, cum crezi că o să ajungem acolo? Zâmbea tâmp.

-Cu o masina de teren, spre exemplu? Am ridicat din umeri și am făcut o faţă tâmpă, încercând să o imit pe a lui.

-Dacă imi dai bani să imi cumpăr una, sau imi cumperi tu, ar fi minunat. Mă tem că, din moment ce nu am, nu o să iti placă mijlocul de transport. A adaugat acelasi zambet tamp.

Am iesit din staul. Aerul rece m-a izbit, parcă, in faţă, iar vântul bătea atât de tare incat nu puteam respira pentru câteva secunde. Cerul era întunecat, gri, arata ca și când va ploua curând. M-am uitat imprejur, poate am sa vad o masina mica, poate un tractor "in cel mai rau caz". Dar acolo afara eram doar noi si o pereche de cai minunati. Imi era frica de cai, dar ii consideram fiinte minunate si maiestuase, din atatea motive. Aceia de acolo erau minunati. Unul alb, imaculat, iar celalt negru ca noaptea. Erau superbi. Dar tot nu eram de acord sa calaresc pana la mosie. Logic, nu stiam nici sa calaresc. Am ramas pentru cateva secunde bune, uitandu-ma la cai cu fata aceea pe care o ai atunci cand ti-e frica sa mai faci si un singur pas spre ceva.

-Daca infatisarea mea nu te-a speriat, asta sigur te va face sa te razgandesti. A spus oarecum amuzat.

-Nici vorba. Nu as stat aici, infricosata de infatisarea ta atata timp, degeaba. Nici nu ma gandesc sa plec de aici. Am spus hotarata. O, nu! Ai sa ma inveti chiar acum sa calaresc, daca e nevoie. Cand am terminat, am rasuflat usurata, dar m-am temut ca ar putea sa nu ma invete si sa ma lase balta chiar acolo. Dar, pe langa socul de pe fata lui, am observat si faptul ca ii placea situatia si faptul ca, desi aveam nevoie de el, eram hotarata sa continui.