Ophelia

15. Mara

...După un drumn lung, am ajuns în final la Adi acasă. Gălăgia se putea auzi de afară -muzică zgomotoasă, voci, ţipete de copii şi râsete- şi nu eram în dispoziţia fizică sau mentală necesară să iau parte la aşa ceva. Am intrat în încăpere, am salutat pe toată lumea şi am pornit să îl caut pe Adi. În sufragerie nu era, nici în bucătăre alături de părinţii lui nu era de găsit. M-am îndreptat spre camera lui, dar nu am apucat să fac niciun pas spre uşa de la cameră că am auzit un ţipăt din camera Marei. Adi a ieşit din cmera lui, pe jumătate dezbrăcat şi panicat şi am fugit amândoi spre cameră.

Andrei era deja acolo, mut şi de-a dreptul şocat de imaginea din faţa lui. Pe patul Marei era corpul acesteia, într-o pziţie foarte inconfortabilă, zăcând inert, privind spre tavan. Nu era nici urmă de sânge pe lângă corp, în schimb, pe perete era scris cu sănge "Cu un suflet mai aproape de sfârşit." Adi s-a repezit către corpul neînsufleţit. Plângea în hohote.Andrei s-a grăbit să cheme ajutoare, dar era inutil. Ştiam că era inutil. I-am dat mesaj lui Vladimir. El era singurul care se putea ocupa de Mara în acel moment.

Am avut dreptate, medicii de pe ambulanţă au putut doar să constate decesul fetei. Familia era distrusă, Andrei a încercat totuşi să îi convingă pe medici să îl lase să meargă cu ei la spital, împreună cu familia.Părinţii lui şi Andrei au făcut cumva să meargă cu salvarea, iar Adi a rămas să dea declaraţii împreună cu mine. Nu mi-a vorbit toată seara şi nu l-am învinovăţit nici o secundă.

Pierderea a fost imensă şi nu îmi pot da seama prin ce a trecut în acele momente. Ştiu doar că lucrurile nu vor rămâne aşa.

Am urcat în camera Marei să inspectez indiciile. Nimic.Am de gând să chem pe cineva autorizat în domeniu, să inspecteze amprente şi mostre. Între timp, i-am dat mesaj lui Vladimir că voiam să îl văd în următoarea zi, să dicutăm despre ce s-a întâmplat.

După asta, am vrut doar să ies din cameră, să fac o baie lungă şi să dorm liniştită până a doua zi, neîntreruptă de nimic paranormal, nici măcar de ceva normal şi pe cât se poate fără să fiu vizitată de niciuna din "prietenele" mele. La ieşirea din cameră, totuşi, am observat ceva ce trebuia să observ încă de când am intrat. Icoanele de pe pereţi nu mai erau, nici cruciuliţele de pe masă şi noptiere. Nici măcar cartea de rugăciuni din vitrină. Era ciudat pentru că nu obişnuia nimeni din familie să le dea jos de pe pereţi, cu atât mai puţin după evenimentele tensionate din ultima vreme. Cineva trebuie să le fi luat jos înainte de seara asta, iar ca să îmi dau seama pe baza unei anchete criminalistice, trebuia să le gasesc.

M-am uitat din nou la scrisul de pe perete. "Cu un suflet mai aproape de sfârşit." Ştiam exact ce înseamnă asta. Femeia brunetă a completat eprubeta cu numele "Morar". Era cu un pas mai aproape de un plan de care eu nu aveam habar şi nu aveam nici cea mai vagă idee cum să o opresc din a-l pune în aplicare.

Adi a intrat pe uşa camerei, trist şi cu ochii încă plânşi. Nu se împăca el aşa bine cu sora lui, dar pierderea ei definitivă îl terminase psihic. Era la pământ. Nu a spus nimic. Pur şi simplu stătea lângă mine tăcut şi inspecta terenul.

-De ce ea? A întrebat dintr-o dată. Dintre toţi, de ce ea? A căzut în genunchi în faţa patului ei, prinzând strâns de pătură.

-Nu am nici cea mai vagă idee. Am răspuns aproape şoptit. Ştii pe cineva care să vrea să facă una ca asta? Am adăugat curioasă.

-Nu cred să fie cineva atât de monstru. A răspums suspinând. Întrebarea e, însa, dacă ştii tu pe cineva care ar putea face aşa ceva. A rostit privindu-mă suspicios. Ştiam la ce se referă.