Ophelia

7."In amintirea..."

A venit după mine și mi-a înmânat un buchet de trandafiri.

-Am auzit noutăţile, doamnei ii plac trandafirii. Mi-a spus vag, iar după ce le-am luat a plecat schiţând un zâmbet mai mult de nevoie decât de voie.

Nu era supărat, dar asta nici nu conta. I-am trădat încrederea pe plan profesional, nici tristeţea, nici fericirea lui nu mă vor îndruma în cercetarea mea. Am căutat prin buzunare numărul băiatului câte m-a adus și l-am sunat.

"Da."

-Buna. Sunt eu, Otilia. Crezi că mă poţi duce acasă acum?

"Buna! Da, pot să vin să te iau acum. Aşteaptă-mă în fata morgii."

-Bine. Aştept.

Perfect, acum trebuie să merg pe jos până acolo...

Am aşteptat acolo pentru aproape jumătate de ora. Nu venea nimeni așa că am început să merg pe jos până acasă la Adi. Am pornit pe aleea de pietriş și am început să mă simt bine. Aveam şansa să explorez totul de una singură.

Drumul a fost plictisitor până la intrarea în sat, prin pustietate. Între timp, pe alee eram doar eu și vântul. Era plăcut sa observi. Case micuţe și decorate cu flori peste tot, câinii de curte care lătrau sau nu la străini și mirosurile din aer de mâncăruri proaspete, gătite ca la mama acasă.
Dar pe de altă parte, acest sat îţi transmitea starea de nelinişte, cel puţin unele părţi ale lui. Am trecut din nou pe lângă acea biserică incendiată, dar de data asta mi-am permis să mă apropii de ea. Nu părea sa fi fost o biserică mare. Era micuţă. Dar acum nu se puteau descifra multe, nu era decât o ruină. Înaintea zidurilor negre era aşezată o piatră de mormânt, o piatră ca din acelea pentru mormintele comune, cu multe nume afişate și toate greu de descifrat. Unul însă era subliniat cu roşu și părea a fi fost lovit de repetate ori, cu pietre, poate.
"Ophelia". Era un nume frumos. În dreptul numelui, însă, era semnul întrebării. Trebuie că am stat acolo de multă vreme pentru că am auzit o voce puternică venind din spate.

-Te-ai rătăcit, sau doar cauţi probleme?

M-am întors sa îl vad pe Vladimir cum se holba ca la felul cinci, oarecum amuzat.

-Vrei să mă ajuţi sa le găsesc? L-am văzut ridicând din sprânceană și am continuat: Îmi pare rău. Nu trebuia să o iau la goană după o iluzie, posibil să fi fost doar atât, o iluzie.

-Pădurile sunt imprevizibile. Ceva rău ar fi putut să ţi se întâmple iar eu nu aş fi fost acolo să opresc asta. A răspuns serios.

-Cronos a fost acolo. Ar fi ştiut drumul înapoi. Am spus revoltată.

-Cronos e bătrân și sperios. Ar fi luat-o la fugă și ai fi rămas acolo singură. Să mergi prin pădure e periculos, chiar și cu un animal de o sută de kilograme după tine. Rostea cuvintele nervos, aproape ţipând.

-Bine. Am şoptit. Îmi pare rău.

-Și mie îmi pare rău că am ţipat la tine. A spus ruşinat. O să te ajut mai departe în cercetare. Dar, de data asta, mă asculţi la fiecare pas. Fără excepţii.

-Am înţeles. Am dat din cap aprobator.

-Acum, ce cauţi aici? În locul asta? Mă privea insistent.

-Am trecut pe lângă locul ăsta când am venit aici prima dată. O biserică arsă poate fi un loc ciudat.

-Dacă ştii motivele. Vezi tu, aceasta este una din bisericile considerare adăpost pentru cei săraci, tineri sau bătrâni, toţi se refugiau aici. Cei mai mulţi erau cei suspectați că ar practica "lucrul diavolului" -a făcut semnul ghilimelelor în aer-, vrăjitoria. Bineinteles că există păreri pro și contra. A adăugat indiferent.