Ophelia

6.Apariţia

-Incantata! Nu m-am gandit sa ii spun numele meu. Poate nu avea nevoie de el cum aveam eu nevoie sa il stiu pe al lui.

Am trecut prin camera principala, in bucatarie. Am luat un pahar de cristal de pe dulapul din apropiere, nu m-am deranjat sa observ multe prin bucatarie. Eram, totusi, uimita de priceperea lui in mobilatul camerelor si de mobila superba, din mahon, presupuneam, lucrata manual. Imediat in apropiere era un "Rose", vin demisec. L-am luat si am turnat in pahar. Intre timp, m-am gandit ca poate mi-ar prinde bine si mie un pahar de vin, pentru curaj, poate. M-am indreptat spre pahare, aruncand intre timp o privire pe fereastra, unde, dupa gradina superba din spatele casei, plina cu flori colorate, am vazut o tanara domnisoara plimbandu-se aproape de padure. Era inalta, roscata si se plimba trist printre maracini. Avea o rochie lunga, alba, prea putin descifrabila din cauza distantei la care se afla. Un lucru l-am descifrat foarte repede, totusi. Era femeia din visul meu. Intr-o fractiune de secunda am aruncat aproape sticla de vin din mana, spre cel mai apropiat colt al mesei si am iesit in fuga pe usa de la intrare, afara.

Nu mi-a trebuit mult sa il gasesc pe Cronos, la prima strigare a aparut si si-a coborat corpul masiv astfel incat sa il pot incaleca. Am prins de ham si am tras tare, incat sa o ia din loc cat mai repede. Imaginea femeii era stinsa, semi-transparenta, dar o vedeam. Intre mine si ea erau kilometrii intregi,dar aveam de gand sa o urmaresc. A inceput sa fuga spre padure, am tras mai tare de hamul calului, incat sa galopeze mai repede, dupa care m-am tinut de el cat puteam de bine. Am auzit un "Hei, opreste-te" venind din spatele meu. Nu am apucat sa ma intorc, si nici nu voiam, stiam ca e Vladimir, dar daca ma intorceam o pierdeam, iar ceva din mine imi spunea ca nu trebuia sa o scap din ochi. Cand m-am uitat mai atent, era in fata aleii pe care intrai in padure. Era acolo, la 2 sau 3 km de mine si se uita in directia mea, a continuat sa se uite, apoi a inceput sa alerge, afundandu-se tot mai tare printre copaci. In scurt timp eram si eu pe alee, dar ea nu era de gasit, iar eu nu aveam de gand sa ma plimb prin padure de una singura, Am descalecat de pe Cronos si m-am asezat turceste langa el.

-Odihneste-te, baiete. I-am spus cu blandete, aplicand un sarut pe botul acestuia. Parea obosit. Intr-adevar, avea o varsta remarcabila, dar era puternic.

-Calaresti incredibil de bine pentru cineva care nu a calarit vreodata. Iar batranul, aici de fata, inca mai poate, se pare. M-am intors sa-l vad pe Vladimir cum apare maiestuos in cadru, calarind pe Ares.

Nu apucase sa se imbrace, halatul de baie negru ii flutura in vant. Apucase totusi sa isi prinda parul intr-o coada neglijenta. El si Ares erau cuplul perfect om-animal. se potriveau foarte bine, ma gandeam.

-Ce ti-am spus sa nu te plimbi niciodata singura. Expresia fetei ii era serioasa si manioasa.

-Stiu ca asa mi-ai spus. Dar am vazut pe cineva, fata din vis era aici! Am spus speriata.

Expresia fetei lui afisa un amestec de sentimente. Era nervos, speriat si confuz.

-Stai aici! A spus vag. Nu te misca. Vorbesc serios.

A luat-o la goana, calare pe Ares, pe aleea care ducea in padure. In scurt timp nu mai era in raza mea vizuala, iar eu nu puteam decat sa stau si sa astept. Am dat-o in bara nerespectandu-i regulile.

Au trecut minute in sir de cand era plecat, si m-am trezit ca imi suna telefonul. Era Adi, posibil ingrijorat.

-Da, Adi. Am spus oftand.

"Ce faci? Esti bine?"

-Stau, sunt foarte bine. Am raspuns incercand sa par entuziasmata.

"Mai stai mult? Servim cina cam intr-o ora, nu iti face alte planuri, ai mei vin acasa azi."

Parintii lui Adi erau de cativa ani in Canada. Trebuia sa fac tot posibilul sa fiu prezentabila la sosirea lor.

-Nu, nu mai stau mult. Voi fi acasa intr-o clipa.

"Bine, vin sa te iau."

-E in regula, vin pe jos. Am spus vesela.

"Esti sigura? Nu vreau sa se intunece cand ajungi."

-Sunt sigura, vin indata. Am raspuns serioasa si am inchis.

Oriunde era Vldimir, bine ar fi facut sa se grabeasca. Dar nici nu apucasem sa imi termin gandul ca l-am si vazut iesind din padure, mai nervos decat inainte.

-Nu pot sa cred ca nici nu ai ajuns bine si ai incalcat cea mai importanta regula. A spus furios. Cum te astepti sa mai am incredere sa te indrum prin locurile astea?

-Imi pare rau. Nu stiu ce mi-a venit. Am raspuns vag si aproape soptit. E in regula daca nu mai vrei, o sa gasesc singura ce am nevoie, multumesc. M-am intors si am incalecat pe Cronos, fara sa mai spun nimic.

Nu s-a grabit sa vina dupa mine, si nici nu aveam nevoie. Aveam de gand sa descopar totul de una singura.

L-am dus pe Cronos inapoi la Staul si mi-am luat ramas bun de la el, dandu-i un morcov. M-am gandit ca imi va fi dor de el. Am aplicat un sarut pe botul lui si am plecat. La iesirea din staul am mai aruncat o privire la mosia groparuui. La casa veche si primitoare, la gradina care stralucea in culori vii si staului in care cei doi masculi sublimi isi faceau veacul, doi cai pe care putin probabil sa ii revad. Era ciudat cum un loc nou iti poate transmite atatea sentimente, fara sa il fi vizitat macar odata inainte.

Am pornit pe jos catre casa.

Okay, frumosilor, multumesc enorm pentru vizualizari, stelute si comentarii si sper ca acest capitol sa fi stres rusinea celui precedent. Glumesc. Pentru prima data chiar sunt mandra de ceea ce fac si va multumesc din nou pentru sprijin. O sa public mai rar in urmatoarea vreme, dat fiind cu simularile, dar o sa imi dau silinta sa scriu. Nu ezitati sa corectati! XOXO