Niciodată întuneric

Capitolul 7

━━━━━━━━┛ ✠ ┗━━━━━━━━

        Stelele sunt ascunse în noaptea aceasta, lăsând cerul pustiu, luminat doar de felinare stradale, spoturi publicitare și forme artificiale ce se estompează în întuneric, pe măsură ce mașina accelerează.

        Privesc pe geam cum se reflectă girofarul unei ambulanțe în clădirea cu pereți de tip oglindă, ca un joc al instalației de Crăciun, căreia i s-au stricat toate beculețele în afară de cele roșii și albastre.

        În continuarea ei sunt alte blocuri înalte, în care se adăpostesc oameni cu povești pe care niciodată nu le voi cunoaște. Printre jaluzelele netrase complet, se ivesc raze de lumină, ca și cum o parte din intimitatea lor o oferă lumii întregi să o admire, să o ghideze, deținând în tot acest timp controlul.

        Cu unii dintre ei mă voi întâlni accidental pe stradă și nu voi ști niciodată a cui siluetă se armonizează acum după o alta, devenind una singură.

        Gândul îmi zboară acasă, unde stelele nu se ascund de oameni, căci oamenii nu încearcă să le înlocuiască. La mama, care acum doarme, fericită că urmează să mă revadă. La tata, care probabil lenevește pe fotoliul din sufragerie, citind avid o carte ce nu îl va lăsa să adoarmă prea curând. La patul meu, care mă așteaptă învelit cu aceeași pătură flaușată în care l-am lăsat când am plecat.

        Însă mă aflu aici, pe scaunul din dreapta al mașinii lui Anthony, contemplând orașul, în lungul drum spre campus.

        Nu a fost programată plecarea noastră împreună, s-a întâmplat pur și simplu. Eram afară, căutând pe telefon firme de taxi la care să sun, când el a ieșit și mi-a spus că mă duce acasă, fără să îi cer. Contrar așteptărilor mele, nu glumea și conform așteptărilor lui, l-am refuzat. A rămas lângă mine cât timp am sunat și a auzit vocea dezinteresată a femeii spunându-mi că o mașină va ajunge în zece minute.

        — E trecut de miezul nopții, mi-a spus Anthony după ce am închis. Chiar ai de gând să urci de una singură în mașina unui necunoscut?

        Întrebarea lui mi-a readus în minte imaginea bărbatului ce aștepta la ușa supermarketului să ies, în plină zi.

        E atât de obositor să trăiești în permanență cu gândul că ceva rău poate să ți se întâmple. Că cineva va interpreta anapoda un zâmbet sau o privire și se va considera îndreptățit să acționeze într-un fel necuviincios. Că victimei încep să i se aducă acuze nefondate, pentru a justifica un comportament bolnav, pentru care, în definitiv, nu există nicio scuză.

        Dacă încă aș mai avea încredere în umanitate, aș spera să prind ziua în care să pot ieși pe stradă după căderea nopții, fără teama că ceva rău urmează să se întâmple.

        Dar nu mai am.

        Suntem pierduți. Suntem bolnavi. Suntem degradați până în măduvă.

        Tu și cu mine.

        Noi.

        Noi toți.

        Pentru că închidem ochii în fața nedreptății, în loc să urlăm cât ne țin plămânii că nu e normal. Pentru că ne e frică să nu murim cu adevărul în brațe, cum am văzut de atâtea ori întâmplându-se.

        E vina noastră. A tuturor.

        E vina mea. Am dat bir cu fugiții, în loc să înfrunt inamicul. Dar dacă poliția ar fi intervenit, l-ar fi reținut, apoi el ar fi fost eliberat și ar fi început să mă caute iar? Dacă poliția ar fi ajuns mult prea târziu să mai conteze pentru mine?