Niciodată întuneric

Capitolul 29

━━━━━━━━┛ ✠ ┗━━━━━━━━

Privesc pe geam la clădirile pe care le lăsăm în urmă și îmi frământ mâinile în poală, așteptându-i reacția lui Anthony. I-am citit scrisoarea cu două minute în urmă, iar singura reacție pe care a avut-o a fost să pună o frână bruscă la semafor. Apoi și-a încleștat degetele pe volan, la fel cum le ține și acum. Se uită drept în față și mă tratează cu tăcere.

Nu-mi dau seama dacă e dezamăgit că am făcut-o sau este revoltat, iar să nu-mi vorbească reprezintă o metodă prin care încearcă să nu înrăutățească lucrurile. Problema e că nu mai am răbdarea necesară să ghicesc la ce se gândește.

— N-ai de gând să-mi spui nimic? îl iscodesc.

Din câte se vede, nu stăm prea bine la capitolul Comunicare. Într-un anumit moment, mi s-a părut că ne descurcăm de minune. Mi s-a confesat despre amintiri dureroase, pe care sunt conștientă că nu le împărtășește cu toată lumea. Apoi... a intrat într-o carapace protectoare, ascunzându-se de întrebările și curiozitățile mele.

— E o descoperire uriașă! insist aproape indignată.

— Știu.

Atât. Acesta e singurul răspunsul pe care mi-l oferă.

Îmi vine să gem de frustrare. În schimb, îmi pocnesc articulațiile degetelor și mă străduiesc să mențin un ton egal când îl întreb:

— Atunci de ce ești atât de posomorât?

— Pentru că poate am pierdut vara spionând pe cine nu trebuia. Pentru că nu știm cum o să ajungem la Grayson. Pentru că nu pot fi sigur că Garrett nu a fost deloc implicat în moartea lui Jenny, doar pentru că nu a fost în a lui Kimberly. Pentru că... de unde putem fi siguri că e într-adevăr scrisă de ea scrisoarea asta?

Inspir adânc.

— Trebuie să fim precauți, sunt de acord cu asta. Dar e scrisă de ea. Îi recunosc scrisul, pentru că am răsfoit agendele pe care le avea în sertare când m-am mutat.

Anthony își trece o mână prin păr, exasperat.

— Bun, e scrisă de ea. Dar n-ai de unde să fii sigură că e scrisă de ea fără presiune. Putea fi dictată de altcineva. Putea fi scrisă sub o amenințare. Putea...

Frânează brusc când semaforul din față devine roșu. Încă are degetele încleștate pe volan și maxilarul încordat când se rotește spre mine, cu o privire care mă străpunge până-n inimă.

— Nu mai știu nimic, Raven... Nu mai am încredere în nimic. Aș vrea ca totul să se poată rezolva cu o bătaie din palme. Să intru în apartamentele idioților ălora și să fac pe dracu'-n patru până îmi spun adevărul. Dar nu pot. Și realitatea asta în care trebuie să am răbdare, să caut toate mijloacele legale prin care pot scoate adevărul la lumină, mă seacă. De energie, de nervi, de tot. Mă învârt într-un cerc din care nu știu cum voi ieși sau dacă voi ieși. Cred că am descoperit ceva, ca apoi să primesc o altă palmă peste față și să mi se arate că nu știu nimic... Iar la sfârșitul verii expiră contractul și nu o să mai pot afla nimic dinăuntru. Mi-a ajuns până în gât, îți jur...

Capul i se izbește violent de tetieră și închide ochii, înfrânt. Nările îi freamătă pe măsură ce trage aer în piept cu repeziciune, iar degetele nu slăbesc nicio secundă strânsoarea în care țin volanul.

Mă aplec spre el și îmi lipesc obrazul de umărul lui, în timp ce mâna stângă bâjbâie spre volan și îi forțează degetele să se descleșteze și să se împreune cu ale mele.