Niciodată întuneric

Capitolul 25

━━━━━━━━┛ ✠ ┗━━━━━━━━

        — De asta te-ai lățit în șolduri și te-ai umplut de celulită pe picioare! îmi spune mătușa Judy, după ce îmi mai pun o porție de tort în farfurie. Mă temeam să nu ai probleme hormonale.

        Mi se blochează dumicatul pe cerul gurii, iar un gust amărui, ca de fiere, începe să urce treptat spre limbă. Beau o gură de apă din pahar, reușind să-l înghit, apoi așez furculița pe șervețel.

        Cam asta a fost cu pofta mea de mâncare.

        Îmi las mâinile-n jos, pe lângă corp, și încleștez degetele în jurul marginilor scaunului, strângând cu putere până mi se albesc. Apoi mă opresc, de frică să nu-l deteriorez și să mă prăbușesc pe iarbă. Ar crede că s-a rupt din cauza greutății mele, care, la drept vorbind, este una normală. Poate că am mai pus niște grăsime pe șolduri, dar nu pot zice că e un adevărat exces și-mi pun în pericol sănătatea.

        Cât despre celulită... nu aproape toate femeile o au? Carla e foarte slabă, însă și ea are același aspect de coajă de portocală pe picioare. Ar trebui să nu mai port niciodată pantaloni scurți, fiindcă mătușa Judy e oripilată de celulita mea?

        Dacă nu aș auzi aceleași remarci la fiecare întâlnire, m-aș închide în baie și aș plânge de nervi. Încă mă enervează, deși m-am obișnuit cu ele. Nu mai vreau să o bag cu nasul în tort, ca în urmă cu doi ani, dar tot îmi piere cheful de mâncare.

        Anthony își apasă palma peste a mea, deasupra mânerului de scaun și o strânge. Degetele mi se descleștează, în timp ce se întrepătrund cu ale lui, iar o senzație acută de stânjeneală îmi face fața să ardă.

        Nu ar fi trebuit să-l aduc aici. Nu acum.

        — Nu o necăji, Judy, zice mama pe un ton mustrător.

        — Cu ce o necăjesc? Doar mă bucuram că nu are probleme de sănătate. Sensibili mai sunteți, dragă!

        — Nu..., începe Anthony să vorbească, iar eu îl strâng tare de mână, oprindu-l la timp din a spune orice ar prelungi discuția.

        Se încruntă când îmi vede ochii mari și rugători.

        — Nu mai vrei să gândesc cu voce tare? mă întreabă șoptit, să-l pot auzi numai eu.

        Clatin din cap. Nu vreau să fac o dramă din asta, să lungim discuția la nesfârșit. Nu e prima oară când sora mamei se ia de aspectul meu. Mama i-a mai atras atenția în trecut, ceea ce a dus la o victimizare de proporții despre cum noi nu apreciem că ne vrea binele. S-a comportat ca un copil mic și țâfnos, nu ca o femeie în toată firea.

        Anthony se balansează cu scaunul pe picioarele laterală ale acestuia, aplecându-se spre mine.

        — Ești chiar fraieră dacă crezi asta.

        Apoi îmi sărută pe neașteptate tâmpla și se retrage la locul său, continuând să se uite fix în ochii mei. Porțiunea de piele atinsă de buzele lui se încinge, străbătută de mici pulsații.

        Nu reacționez.

        Simt cum o aglomerație de nervi întinși la maximum mi se instalează în gât, oprind orice șansă de a mai mânca.

        Nu e nevoie s-o privesc pe mama, ca să știu că se uită la mine cu o expresie blajină, compătimitoare. Ultima oară când a încercat să le taie vorba, nu a ieșit prea îmbucurătoare situația. Am rugat-o să ignore răutățile ambalate sub forma unor griji infantile, pentru a nu strica atmosfera. Unii oameni sunt doar o bătaie de cap. Sau, mă rog, mai multe bătăi de cap, dacă vorbim despre mătușa Judy.