Niciodată întuneric

Capitolul 3

━━━━━━━━┛ ✠ ┗━━━━━━━━

        — Mama cum se simte? îl întreb pe tata la telefon, amestecând legumele din salată.

        — Abia așteaptă să te vadă, îmi răspunde, străduindu-se să nu sune atât de debusolat pe cât e.

        Simt lacrimile cum îmi înțeapă ochii și mi se preling pe obraji. Pieptul începe să îmi ardă când trag aer, iar picioarele să tremure.

        — Când vii acasă?

        Privesc în sus, la tavan, proiectând pe albul imaculat chipurile lor. Lacrimile curg mai violent și încețoșează totul, aruncându-mă într-o negură din care nu pot ieși. Pentru că nu e niciun strop de lumină. Așa cum va fi în curând pentru mama...

        — Sâmbătă, îi spun cu voce tremurândă.

        Mama urăște să meargă la doctor. Orice durere o tratează acasă, cu leacuri medicinale din bătrâni și rețete naturiste de pe internet. Nimeni nu a putut-o convinge că analizele periodice sunt necesare, ba chiar obligatorii. E încăpățânată și mereu face cum vrea ea, chiar dacă asta înseamnă să se certe des cu mine și tata.

        Doar că... Cu cinci luni în urmă, aproape a călcat-o o mașină când traversa strada. Mașină pe care nu a văzut-o venind. La câteva zile distanță, l-a strigat pe tata să vină, că a intrat un hoț în garaj și îi fură bicicleta. Hoțul era chiar tata, care îi repara o pedală stricată...

        Nu a acceptat să meargă la oftalmolog nici măcar atunci. A mai trecut o lună plină de certuri și telefoane închise în nas, până când s-a întors acasă cu julituri pe tâmplă și obraz. Nu a vrut să ne povestească ce s-a întâmplat, dacă a căzut sau a pățit ceva mai rău. Știu numai că a fost suficient de grav încât să îl roage pe tata să o ducă la oftalmolog.

        Așa am aflat că mama își pierde vederea... pentru totdeauna.

        Boala nu poate fi oprită, dar ajungând atât de târziu, nu i se poate nici măcar încetini evoluția.

        Când întâlnești pe stradă un om nevăzător, te gândești în trecere cât de greu trebuie să îi fie. Pentru câteva minute, devii recunoscător că te poți bucura de tot ce te înconjoară. Pentru câteva minute, nu mai iei totul ca fiind ceva ce ți se cuvine. Conștientizezi că vederea e un dar și ești norocos că îl ai.

        Apoi... timpul trece și uiți. Uiți că totul e un dar ce nu ți se cuvine de drept și fără de care poți rămâne în orice clipă.

        Și cu atât mai tare doare când mama ta e cea căreia i se ia înapoi darul.

        Mama... care a fost acolo din prima secundă în care ai deschis ochii și ți-a zâmbit.

        Mama... care ți-a spus că în ochii ei, ești cel mai frumos și bun copil.

        Mama.... care ți-a spus că tu ești lumina ochilor ei.

        Mama... care acum se pierde în întuneric și pe care nu o mai poți ajuta să găsească lumina.

         Mama...

        Mi se strânge inima și mă înțeapă.

        Va veni o zi în care mă va vedea pentru ultima oară. Și nu vom ști care e acea zi...

        Așa că voi continua să zâmbesc și să fiu fericită cât timp încă mă poate vedea. Nu vreau ca ultima ei amintire cu mine să fie un chip mânjit de lacrimi și ochi ce imploră îndurare.