Niciodată întuneric

Capitolul 10

━━━━━━━━┛ ✠ ┗━━━━━━━━

        Totul în jur e un haos.

        Oamenii ies din clădire alergând și încearcă să dea o mână de ajutor.

        Ricky e acolo, împreună cu celălalt paznic, și se străduiește să mențină o oarecare liniște, însă nimeni nu îl ascultă, iar agitația se transformă repede în panică.

        Strângând din pumni, merg cât de repede pot în direcția lor, blestemând în gând pantofii cu toc și fusta strâmtă, ce nu mă lasă să fug. Ochii mi se îndreptă la expresiile împietrite ale unor femei, ce privesc fără reacție scena din fața lor, mult prea șocate să mai poată acționa în vreun fel. O altă fată țipă de îndată ce iese pe ușă și vede corpul neînsuflețit, împrăștiat pe ciment, cu ochii deschiși, de parcă o privește și îi transmite o undă de vină. Așa cum simt și eu.

        Acei ochi goi și căprui ne condamnă la sentimentul că am fi putut preveni nenorocirea, dar nu am fost în stare să o facem.

        Altcineva se prăvălește în mai puțin de două secunde, după ce vede sângele și oasele îndoite teribil de dureros.

        Când ajung suficient de aproape, o recunosc.

        E Kimberly Karlson. Lucra în echipa de afișe publicitare. Echipa lui Garrett.

        În părul ei brunet, răsfirat de-a lungul betonului, e o amestecătură de sânge și sclipici. Mi se usucă gâtul și simt cum lacrimile îmi înțeapă colțurile ochilor, gata să năvălească. Maxilarul mi se încleștează, când încerc să deschid gura.

        Kimberly are doi copii.

        Kimberly avea doi copii...

        Mereu venea cu sclipici în păr și unghii vopsite stângaci, de către fiicele sale, mândră de capodoperele lor. Nu am vorbit prea mult cu ea, dar ne mai întâlneam uneori în bucătărie și schimbam câteva cuvinte. Era zâmbăreață și plină de un optimism contagios, care mă făcea să aspir că într-o zi, voi deveni la fel de binedispusă ca ea.

        Garrett apare în fugă și se năpustește asupra lui Kimberly, plângând cu atât de multă putere, de zici că își va da sufletul să plece împreună cu al ei într-o lume ce nu o cunoaștem încă. Îi întoarce capul spre el, strigând-o din toți rărunchii. Dar Kimberly nu îi răspunde. Nu îi va mai răspunde niciodată...

        Continuă să ducă două degete pe gâtul femeii, pentru a-i verifica pulsul. Urlă și plânge, ca un animal ce tocmai a fost prins în țeava unui vânător mizer, iar continuând să se zbată nu face decât să adâncească rana.

        Ricky și colegul său încearcă să îl ridice. Garrett se zbate, dând din umeri și brațe să-i îndepărteze. Cu mâini ce nu sunt deloc sigure, îi mai întoarce o dată fața lui Kimberly și îi închide ochii.

        Se aud sirenele poliției și ambulanței tot mai tare. Nu mai durează mult până vor ajunge.

        Doi copilași au rămas fără mamă...

        Gândul acesta îmi inundă sufletul cu venin. Neputința mă mușcă cu colți puternici, terfelindu-mă pe jos, asemenea unei cârpe mult prea slabă și jalnică să se poată ridica.

        — Cum crezi că am putea ajuta? îl întreb pe Anthony, folosind o voce ce nu o recunosc, atât de moale și firavă e.

        Nu îmi răspunde.