Niciodată întuneric

Capitolul 30

━━━━━━━━┛ ✠ ┗━━━━━━━━

Am spatele amorțit și mă foiesc pe scaun de mai bine de treizeci de minute. Canapeaua de pe verandă s-a dovedit a nu fi chiar atât de confortabilă noaptea trecută, după ce Anthony a adormit în brațele mele și nu m-am mai putut mișca, să nu-l trezesc. Orele petrecute cu mașina până înapoi în Silicon Valley mi-au amorțit spatele și picioarele de-a binelea. Iar acum sunt la prima ședință cu noua mea echipă și nu mă pot concentra decât la zvâcnetul dintre vertebrele mele, care mă face să mă tot fâțâi.

Am vorbit cu mama de dimineață și o vor externa ceva mai târziu. I-am făcut deja programare la oftalmolog și pentru alte analize medicale amănunțite, peste două săptămâni trebuie să meargă. M-am mai liniștit în legătură cu ea, parțial. Mă tot roade gândul de a-mi îngheța ultimul an de facultate și a merge acasă, să pot fi alături de ea cât încă se mai poate bucura de vedere. Știu că nu o să accepte și ne vom ciondăni, așa cum facem de fiecare dată când ea se încăpățânează și se împotrivește deciziilor mele, pe care le consideră greșite. Până la sfârșitul verii, se pot întâmpla multe și am suficient timp să mă gândesc la ce ar trebui să fac și cum aș putea-o împăca pe mama sau măcar să-i închid gura și să evit lungile prelegeri despre cum dau cu piciorul unui viitor strălucit pentru ceva ce nu pot împiedica să se întâmple. Am auzit asta de prea multe ori înainte să accept stagiul de practică și nu îmi surâde ideea de a relua veșnicele discuții și argumente.

Anthony a vorbit la telefon peste o oră din drum cu Francesco, care nu a aflat nimic revelator despre Samantha, în afara faptului că locuiește pe o stradă lăturalnică celei de pe care a luat-o Garrett pe fata aceea brunetă în drum spre aeroport. Așa se explică faptul că a trecut în viteză după Garrett, deși nu îi văzuserăm mașina în spatele nostru. Nu ne-a urmărit. Doar s-au sincronizat cel mai probabil, însă noi nu aveam de unde ști asta la momentul respectiv. Pas cu pas, lucrurile încep să se așeze.

Restul drumului l-am petrecut vorbind despre cum am putea ajunge la detectivul particular angajat de părinții Kiarei. Neavând alternative, vom încerca să mergem la ei acasă după ce terminăm programul și să vedem ce putem afla sau cum am putea ajuta. Următoarul lucru de pe listă e familia lui Kimberly despre care nu am mai auzit nimic după funeralii. Nu știu cât de bine vor reacționa sau dacă vor fi dispuși să ne răspundă la întrebări. Există oameni care au nevoie de timp pentru a plânge și a-și linge rănile, până se cicatrizează. Instinctul îmi spune că s-ar putea ca ei să facă parte din această categorie, după cele relatate de Kim în scrisoare. Apoi... Mai intervine intimitatea lui Kimberly pe care simt că nu avem dreptul să o expunem pur și simplu în fața lor. Dacă ea a decis să nu le povestească prin ce a trecut, nici noi nu avem dreptul de a o face și ar trebui să-i respectăm decizia. Dar oare se mai pune problema de etică și moralitate în astfel de condiții?

Tatăl lui Anthony a sunat chiar înainte să intrăm în oraș și ne-a spus să fim discreți și să renunțăm la planul legat de părinții lui Kimberly deocamdată. Bănuiesc că se regăsește în postura lor... A păstrat scrisoarea de la Kimberly, în caz că vom avea nevoie de ea mai târziu. Sper doar ca Sasha să nu își amintească de ea prea curând. Era ascunsă pe sub teancuri de hârtii în acel sertar. Oricare i-ar fi fost intenția, de a o ascunde sau de pur și simplu a rătăcit-o și a uitat de existența ei, să nu aibă alte planuri acum.

— Sper că sunteți liberi toți în seara asta la opt, aud vocea lui Garrett și ies din transă.

Până acum a vorbit numai despre proiecte noi și ne-a mulțumit pentru implicare. M-am desprins de realitate pentru nici cinci minute și se pare că am pierdut ceva.