Niciodată întuneric

Capitolul 14

━━━━━━━━┛ ✠ ┗━━━━━━━━

        — Ne-au invadat fluturii! Nu pot scoate capul pe geam, că intră în casă, îmi povestește mama la telefon.

        — Fii fericită că nu sunt gândaci, îi răspund, iar ea râde.

        Doar ce am ieșit din metrou, unde a fost zăpușeala de pe lume. Cum firma e relativ aproape de campus, parcurg drumul pe jos în fiecare zi. Aproape uitasem cât de neplăcut e să fii înghesuit, alături de oameni ce se grăbesc să intre, să iasă sau să caute un loc liber.

        Mă așez pe o bancă, punând telefonul pe umăr și fixându-l cu urechea, să nu cadă, cât timp scot pachetul de șervețele din geantă. Cineva m-a călcat acum două stații pe piciorul stâng.

        Mai am cinci minute de mers până la capelă, conform GPS-ului de pe telefon. Sunt îmbrăcată cu singura rochie neagră pe care o am. Se termină cu vreo trei degete deasupra de genunchi și are mâneci până la cot. Cu toate că materialul e subțire, atrage căldura precum un magnet. Mi-am pus pe nas o pereche de ochelari de soare tot negri, să nu sperii oamenii de pe drum, și vorbesc cu mama la telefon, pentru că, de când i-am povestit despre Kimberly și Anthony plângând, mă sună mai des, să verifice dacă totul e bine.

        — Rave, îmi pare rău că te-am împins de la spate să accepți postul. Dacă simți că nu mai faci față, vreau să știi că te așteptăm acasă, bucuroși. Suntem mândri de tine, îmi spune cu vocea încărcată de regret.

        Mi-ar plăcea să fiu acasă, urmărind fluturii jucându-se printre flori.

        Dar asta ar însemna să fug. Din nou.

        Mereu am fugit, încercând să găsesc un loc nou, unde să pot lua totul de la capăt. Aseară, după ce m-am pus în pat să dorm și am sfârșit analizând imperfecțiunile tavanului, mi-am dat seama că mă învârt în cerc. Am fugit de fiecare dată când mi-a fost rău într-un loc, căutând refugiu în altul. Nu a durat mult până să o iau de la capăt. Poate că acum e momentul să rămân și să lupt. Să încerc să înțeleg de ce nu funcționează nimic.

        — Nu îți bate capul cu prostiile mele, o rog. Am ajuns, trebuie să închid. Spune-i tatei să îmi trimită poze cu fluturii.

        Închidem peste câteva minute, după ce îmi amintește că trebuie să mănânc, să beau suficientă apă și îi pare rău că a fost atât de categorică, când mi-a spus că nu acceptă să refuz postul.

        Lumina orbitoare a zilei se năpustește asupra ochilor mei sensibili, când dau jos ochelarii, făcându-mă să mă încrunt. Netezesc materialul rochiei, eliminând eventualele cute și îmi îndrept umerii.

        De-a lungul scărilor de la intrarea în capelă, oameni apropiați lui Kimberly s-au adunat de o parte și de alta, schimbând cuvinte alinătoare, amintiri frumoase sau regrete tardive.

        Mă concentrez să-mi mențin expresia feței neschimbată, când îl zăresc pe Anthony, alăturat unui grup restrâns, format din membrii echipei lui Garrett. Nu am urmărit niciodată pe unde își face veacul Anthony, în afara timpului petrecut la birou. Văzându-l acolo, mă duce invevitabil cu gândul la transfer.

        Stă cu capul plecat, atent la ceva de pe podea, șuvițele de păr negru acoperindu-i mare parte a feței. Poartă o cămașă cu mânecă scurtă, al cărei nasture deschis lasă la iveală o mică parte a lănțișorului. Tatuajele ce i se întind pe brațe, sub diferite forme ce se unduiesc în funcție de cum se mișcă, mă fac să-mi îngustez privirea, restrângându-mi aria vizuală, să le pot contempla mai bine.