Niciodată întuneric

Long time no see

Hello, hello!

A trecut așa mult timp de când nu ne-am mai citit...

Nu plănuiam să postez aici, dar ultimul mesaj primit m-a izbit din plin și încă mi se pare ireal că undeva, în lumea asta mare, cineva a stat să-mi scrie un mesaj la cinci dimineața, când eu am dispărut de aici în urmă cu doi ani. Doi ani. Au trecut atââât de repede...

Scriu asta acum pentru că vreau să știți că nici eu nu v-am uitat. Sunt recunoscătoare pentru tot ce am putut trăi pe watt, alături de voi, și vă mulțumesc că mi-ați fost alături timp de atâția ani, cu bune, rele și multe pauze.

Nu sunt o persoană care se deschide ușor, însă învăț să fac asta de doi ani încoace. Așa că, îmi fac curaj și ies din zona de confort.

Nu știu când sau dacă voi continua să scriu această carte. Când am început NÎ, eram în depresie de aproape un an și am găsit în scris un refugiu. M-a ajutat să rămân pe linia de plutire, iar interacțiunea cu voi nu aveți idee cât a contat.

În primăvara lui 2020 a început totul, când nu mai știam cum să fac față stresului adus de mersul la facultate, o temă de licență care mă depășea rău și un job solicitant, ce nu mă împlinea și unde mă simțeam exploatată și subapreciată. A venit apoi și pandemia, totul a luat-o razna. Mă simțeam pierdută. Nu îmi găseam locul, nu știam ce vreau să fac cu viața mea și simțeam că fiecare și-a găsit locul... mai puțin eu. Am renunțat la acel job după ce am început primul an de master, fiindcă mental eram la pământ. Cu ocazia asta, vă încurajez să nu vă fie niciodată rușine să vă cereți drepturile, să nu vă lăsați manipulați emoțional sau să ajungeți people pleaser. Am fost norocoasă pentru că ai mei mereu m-au susținut și ei au insistat să plec de acolo, să continui doar cu masterul și să-mi dau timp să găsesc ce îmi place cu adevărat să fac. Și asta am făcut timp de un an, am experimentat mai multe domenii conexe pentru a vedea unde mă regăsesc, dar nimic nu făcea click.

În 2021, mi-am găsit refugiul în cartea asta și m-a ajutat destul de mult, dar am încetat din a scrie/posta atunci când lucrurile au început să o cam ia razna din nou. Mai întâi, a fost moartea cățelului meu de zece ani. Cine are un animăluț pe care îl iubește probabil înțelege sentimentul. Am fost praf emoțional, atât de rău încât ajunsese să se reflecte în partea de sănătate fizică. Au urmat probleme în relația în care eram și gândul de a-i pune punct mă speria, nu eram pregătită să fac asta, deși mă simțeam nefericită. Singura parte bună a fost că mi-am găsit vocația în toamna acelui an, după atâtea încercări. Simțeam că, în sfârșit, știam ce vreau să fac cu viața mea și mă bucur că nu am renunțat, oricât de dificil a fost. 

2022 a fost cel mai greu an de până acum, pentru că a fost anul despărțirii. Aveam 15 ani eu și 17 el când am început relația și fiecare a luptat, în felul său, pentru a o face să funcționeze. Să plec, după zece ani împreună, a fost cea mai dificilă decizie pe care am luat-o vreodată. Aveam 25 de ani și nu știam cum e să trăiesc fără acel om, îmi aminteam aproape toată viața alături de el și, cu toate că îl iubeam, simțeam că dacă alegeam să mai rămân, mă voi pierde de tot pe mine. Cred că e mai ușor să pleci când se întâmplă lucruri grave și respectul lipsește, dar când niciunul nu greșește, ci pur și simplu ajungeți să nu vă mai înțelegeți, pentru că ați crescut împreună dar în moduri diferite și aveți viziuni diferite pentru viață, viitor... e mai dificil de acceptat și plecat.

Tot 2022 a fost și anul în care mi-am început procesul de vindecare. Să-mi înfrunt cele mai mari frici, să sap în trecut și să scot la lumină dureri adânc înrădăcinate... e într-un fel. Dar a fost și începutul iubirii mele de sine. Pentru mine nu a funcționat terapia convențională, fiindcă nu mă simțeam confortabil să merg în fața cuiva să-i explic tot ce simt, așa că am urmat programe online și am parcurs totul în ritmul meu.

2023 și 2024 au fost tot despre vindecare, iubire de sine, creștere și carieră. Sunt mai bine decât am fost vreodată, deși mai am câteva aspecte la care lucrez. Se vor rezolva și ele, am înțeles că totul se întâmplă în favoarea mea.

În toată perioada asta nu am scris deloc ficțiune și nici nu am citit ficțiune. Nu știu când voi reîncepe. Am scris notițe pentru mine, scrisori, gânduri. Și odată cu asta, am început să observ femeile din jurul meu – cum nu se văd suficient de bune, nu se prioritizează, nu se văd valoroase, nu înțeleg că merită să primească și lista e luuuungă.

Duminica trecută am serbat ziua bunicii. 78 de ani. Încontinuu spunea că „nu trebuia să vă deranjați atât pentru mine", „cum să faceți atâtea pentru mine?", „nu meritam eu atât de mult" și m-a durut enorm. De generații întregi s-au transmis aceleași mesaje. Și mama le-a preluat. Și sora ei. Și eu. Doar că am decis să se termine la mine. Nu am împărtășit până acum lucruri atât de personale cu voi, dar uite că Alle din 2024 e pregătită să o facă. Și o fac fiindcă poate printre voi, cele care citiți acum, se numără fete/femei care nu se iubesc, nu văd cât de minunate sunt și le e greu să accepte că merită tot ce e mai bun. Meritați tot ce e mai bun, fetelor! Am menționat partea cu bunica pentru că mă gândeam, în timp ce tastam aici, să postez o parte din ce scriu pe watt, într-un fel de carte/colecție de gânduri. Poate există și printre voi persoane care au nevoie să audă acele cuvinte și, cine știe, unul dintre ele va face acel click... Doar dacă există interes și credeți că v-ar putea ajuta, desigur. 

Sper că sunteți bine. 

Mi-a fost dor de voooi! ❤️