Niciodată întuneric

Capitolul 6

━━━━━━━━┛ ✠ ┗━━━━━━━━

        Sala e ticsită până la refuz de oameni ce se unduiesc pe ritmurile muzicii. Pe margine, sunt adunați în mare parte bărbați îmbrăcați la patru ace, cu câte un pahar pretențios de șampanie în mână, din care sob înghițituri mici.

        Picioarele mele rămân încremenite în podeaua maronie, de îndată ce pășesc înăuntru, scanând fiecare om, în căutarea unei fețe familiare. Pe unii dintre ei îi cunosc din vedere. Ne-am intersectat drumurile într-un anumit moment al lunii ce tocmai s-a încheiat. Alții sunt complet străini, deși socializează cu oameni cunoscuți mie.

        Iau un pahar cu șampanie de pe tava servită de ospătar. Scot telefonul din poșetă, să verific dacă am primit mesaje de la Erika. Ar fi trebuit să ne întâlnim la intrare, în urmă cu douăzeci de minute, însă nu a apărut și am început să mă simt ciudat, când oamenii treceau pe lângă mine, uitându-se circumspect, ca la un musafir nepoftit, care încearcă să se infiltreze fraudulos și pândește momentul oportun.

        Niciun mesaj. Niciun apel ratat.

        După ce îl arunc înapoi în poșetă, mă deplasez către cel mai apropiat perete, să nu mai fiu chiar așa aproape de intrare.

        Sunt îmbrăcată cu o rochie neagră, simplă și fără bretele, care are un decupaj oval pe spate, mărginit cu imitații sintetice de perle mici. Buzele sunt colorate cu un roz deschis, într-o nuanță naturală și, în afara rimelului și a creionului dermatograf, nu am mai adăugat nimic.

        Vreau să trec cât mai neobservată, nu am nici măcar un accesoriu interesant, care să spargă din plictiseala ținutei. Doar unghiile sunt roșii.

        Din câte îmi dau seama, mesele sunt în apropierea scenei pe care cântă live o formație locală. Lumea nu se înghesuie să stea jos, totuși. Bufetul suedez împreună cu ringul de dans se bucură mai mult de atenția lor.

         Mă pregătesc să scot din nou telefonul, când recunosc părul castaniu cu reflexii arămii al Erikăi, ivindu-se de după un stâlp decorativ.

        Dând din coate și murmurând scuză-mă, îmi fac loc printre invitați să ajung la ea, dar iese de după stâlp dansând. Și nu e singură.

        Inițial, sunt niște mâini ce o învârt și un vârf de pantof negru. Apoi piesa devine mai alertă, ei măresc ritmul și... Erika dansează cu Anthony.

        Cred că nu văd bine.

        Anthony începe să o învârtă iar, mai cu foc. Ea râde. Hah. Băiatul acesta nu mai știe alte mișcări? Ce-i cu atâta învârtit?

        Îmi ronțăi buza de jos, scot telefonul și mai verific o dată mesajele.

        Nimic. Mesageria e goală.

        O văd pe Tiffany așezată la una dintre mese, cu o mutră îmbufnată și acră, butonând telefonul. Mă mănâncă degetele de înverșunarea gândului că îmi ignoră intenționat mesajele. Nu mă pot abține să nu îi scriu. După husa verde, îmi dau seama că telefonul este al Erikăi.

         Ați ajuns?

        Tiffany lasă în jos telefonul câteva secunde, ia paharul cu șampanie și bea cu lentoare. Vizibil indignată, revine asupra mesajului meu.

        Nu încă. Scuze de întârziere.

        Mi se dilată pupilele. Trebuie să citesc de trei ori, să fiu sigură că nu îmi joacă feste vederea.