Si ma pierdeam, dar n-am stiut niciodata cand am facut-o.
Era totul cenusa, iar vara era mult prea departe ca sa se faca auzita.
Ma scufundam in necunoscut, nu eram eu, nu am mai fost eu de mult.
Cine eram?
O necunoscuta intr-o lume de cunoscuti.
Voiam sa stiu viitorul, dar eram in prezent fara sa stiu unde sunt.
N-am stiut niciodata ce vreau sau credeam mereu ca stiu ce voiam.
Eram mereu in antiteza.
Ajungeam sa cred ca trebuia sa fiu ca toti ceilalti, motivul principal pentru care m-am lasat in umbra.
Si voiam sa fiu ca fetele pe care le vedeam in fiecare zi la scoala, dupa voiam sa fiu fana obsedata de artistul meu preferat, a doua zi incercam sa fiu fata perfecta din cartile pe care le citeam.
Imi doream sa fiu frumoasa, plangeam dupa inteligenta.
Strigam sa fiu o adolescenta diferita, dar internetul imi impunea diferite modele ale frumosului ce ma faceau sa ma gandesc de 2 ori.
Copiam ce vedeam, citeam, auzeam pana mi-am dat seama ca cea mai mare teama a mea era sa fiu eu.
N-am stiut niciodata ce imi doresc, dar cumva am stiut mereu ce speram.
Eram o visatoare, o realista, poate cateodata mult prea orgolioasa si incapatanata sa admit nevoia de ajutor, eram plecata.
Unde?
Ei ar zice ca eram acolo, mama ti-ar spune ca m-am schimbat prea mult, dar eu, eu as zambi.
M-am agatat de ultima speranta sa imi reamintesc ce imi doream cu adevarat.
Voiam sa ajut oamenii, sa vorbesc cu ei, sa ii ascult, sa schimb macar un singur si nesemnificativ lucru in lume, dar care pentru cineva inseamna totul.
Voiam o iubire nemarginita, ascunsa in filele pe care le citeam cu atata foc.
Baiatul perfect, ce tragedie, il voiam pe cel defect. Totusi traiam in confuzie.
Pana si muzica pe care o ascultam era schimbatoare, dupa sutele mele de versiuni.
Nu m-am agatat de oameni, prietenii mei erau in numar de minus, dar nu ma plangeam.
N-am stiut ce vreau, dar voiam ceva.
Nu am fost niciodata talentata, frumoasa, desteapta, dar maturitatea mea era refugiul meu.
Multi ti-ar spune ca sunt cea mai imatura persoana din lume, familia mea mi-ar da un premiu pentru iresponsabilitate, insa eu eram matura.
A aparut ca prin minune, o dorinta, o flacara, ma tinea in viata, ma controla in pierderea mea suprema. Da, voiam sa fac lucruri rele si gresite, nu ma lasa. Voiam sa imi dedic toata viata cantaretului meu prefefat, acum vreau sa rad, muzica lui a ramas la fel de buna, dar ea a fost cea care m-a trezit.
Mi-a spus sa ma gandesc la viitorul meu, ce voiam cu adevarat? Un raspuns lasat in puncte, puncte.
Copila vesela, nebuna ce era in lupta cu matematica pana cand am inteles ca eram 2 probleme neintelese ce incercau sa se face intelese.
Antiteza, nu?
De la ura la iubire, nu exista asa ceva.
Nu imi place nici azi aceasta materie, dar am invatat sa o accept in procesul meu de acceptare.
Chimia a fost cea care m-a pus sa ma iubesc pentru ca atunci cand am descoperit-o eram nu eu, dar cand am adorat-o am fost cine am vrut sa fiu in tot acest timp, eu insami. Sa revin la povesti nestiute, visul e ceea ce ma tinea in prapastie.
Am visat si am murit.
Realitatea m-a facut sa imi dau seama de adevar, caci am lasat totul departe si nopti nedormite am avut doar sa revin la suprafata.
Am invatat cand credeam ca nu voi reusi niciodata, nu ma credeam niciodata suficient de desteapta sau capabila sa reusesc, aveam prejudecati despre mine, eram dusmanul meu.
N-am crezut in mine nici cand minteam ca credeam. Atunci cand n-am renuntat sa cred in mine a fost momentul de inteligenta pe care n-am sa-l uit.
Scriu despre inteligenta, nu sunt eu asa.
Nu voi fi, nici nu vreau.
Inteligenta mea a fost invatatul, nu m-am nascut asa, am primit maturitatea, nu e acelasi lucru.
Maturitatea a fost cea care in final a ramas cu mine. De ce?
Pentru ca mereu voiam sa fiu ca altcineva, traiam pentru a nu fi eu.
Ea m-a readus la mine.
Nu regret ca acum am ales sa inaintez intr-o noua etapa a vietii mele.
Da, invat, 24 de ore daca se poate, citesc povestile de dragoste in cautarea defectului meu si mananc biscuitii cu ciocolata pe care si azi ii ador, imi iau pastilele si traiesc.
Traiesc cum nu exist pentru ca atunci cand existenta mea ma definea, acum propria mea persoana simte prezentul.
Nu am viata scoasa din filme, dar sunt impacata cu gandul ca am trecut peste negrul in care traiam. Episoade de gri am mereu, n-am zis ca viata mea e perfecta.
Ceea ce m-a vindecat a fost faptul ca am acceptat.
Mi-am acceptat boala, crizele de plans, negrul din viata mea, faptul ca stiam ca trebuia sa invat mai mult, daca voiam sa reusesc cu adevarat sa scap, sa ma indepartez de cine nu eram, cuvintele doctorului meu din Franta.
Imi pare rau ca am trait ani la rand cu ideea ca trebuia sa urasc doctorii si spitalele, dar asa eram eu, uram ceea si pe cine ma salva si iubeam sa ma distrug, sa ma consum.
Ziceam cuvantul "te urasc" atat de des si atat de prostesc, fara sa imi dau seama ca gandirea mea era drogul meu.
Oglinda imi fusese inamic.
Ura, ura, ura!
Regret, regret, regret!
Doctorii ma salvasera, eu voiam sa salvez oameni, dar nu voiam sa ii salvez de bolile fizice, nu eram pentru asta, nu o sa fiu niciodata.
Exteriorul nu e pentru mine.
Vreau sa ii salvez de ei, de dusmanul meu.
Pentru ca atunci cand ne pierdem ramane focul.
Ne ardem, iar cateodata nu gasim iesirea.
Eu am gasit-o, dar simt si azi flacarile, ma cheama inapoi, eu nu cedez. Sunt un caz fericit.
Milioane de oameni, nu.
Vreau sa ii salvez, inainte de sfarsit.
Simt ca asta-i datoria mea in aceasta lume imperfecta.
Vreau sa imi spun povestea prin sufletele cuprinse de demoni.
E posibil sa nu reusesc, dar nu voi renunta.
Sa ne salvam intre noi, sa traim in pace.
A fost un proces greu sa ajung la pace cu mine. Adevarul e ca am vrut sa renunt, dar n-am facut-o. Citeam carti, mancam ciocolata cu salata, ma scufundam in apa si ceaiul mi-a fost cafea.
Invatam pentru examene, dupa la liceu pentru teste si teze, bac si admitere, inca o fac.
Procesul meu parea o rutina pentru ceilalti, dar pentru mine era acasa.
Invatam, ma bucuram de timpul cu mine.
Ma schimbasem?
Nu.
Eram vesela, incapatanata, stearsa dupa un episod al suferintei, alergam dupa toata lumea, eram prea buna, ziceau, eram prea rea, ziceam.
Ma obisnuisem cu imperfectiunea de a nu ma vedea perfecta.
Mi-am acceptat demonii.
Nu regret niciodata noptile petrecute printre carti, niciodata discutiile cu mama, serile in care ma uitam la filme bune si radeam cu lacrimi la serialul meu preferat.
Cuminte, imi spuneau, n-am negat, eram.
Voiam ca povestea mea de dragoste sa fie un cliseu, te astept.
Sunt recunoscatoare pentru ca sunt eu.
Am invatat de la mine sa am rabdare cu mine.
Scriam mai mult, invatam, citeam.
Instagram-ul nu mai era activitatea mea zilnica. Incepeam sa imi petrec timpul butonand telefonul din ce in ce mai putin.
Ma imbrac ca orice adolescenta normala, desi negru era culoarea mea preferata.
Nu ma imbracam in negru ca sa imi arat tristetea, ma imbracam sa imi atasez fericirea.
Nu eram roz, eram gri si eram impacata cu asta. Frumoasa tot nu ma simteam si nu credeam aceste cuvinte cand le auzeam.
Dar am preferat sa fiu desteapta decat frumoasa. Defectul meu? Inca cate, lista mea lunga cu pacate, incapatanarea si orgoliul, v-am mai zis, erau supreme. Mama imi spunea ca sunt lenesa, dar asta a fost pana in momentul in care m-am regasit.
Glumesc, eram uneori mult prea lenesa, de speriat. Mi-am acceptat defectele si am mers inainte.
Nu eram mandra de ele, dar nu voiam sa le schimb, faceau parte din mine.
Uneori credeam ca sunt singurul lucru real pe care il aveam.
Pierdeam persoane pe care le iubeam pana la infinit, credeam ca o fac.
Deveneam straini, straine, neputinta sa schimbi lucrurile era epuizanta.
Am ales sa tac, n-aveam sa fiu calul in aceasta partida de sah, regele era rolul meu sau cel putin speram.
Era confuzie.
Esti confuz, bun ca si eu sunt.
Ajungeam sa imi doresc moartea, dar acum imi doresc viitorul.
Eram singura, dar tot singura m-am ridicat. Am trait cosmarul, dar l-am acceptat.
Nu credeam ca avea sa fie bine, fericirea parea o directie paralele cu dreapta mea.
Dar nu, m-am ridicat din mormant, si tu poti.
Am fost nu eu, acum sunt eu.
Si tu poti.
Sunt eu.
N-am fost eu, acum da.
Nu, nu e alb.
E gri.
Mi-am acceptat griul, pentru ca atunci cand toti aleg intre alb si negru, uita frumusetea unei culori neintelese, parasita de toti.
Nu e confuza, e aruncata in umbra, dar e frumoasa, prea frumoasa, lumineaza.
Iubesc sa imi iubesc familia, cartile, oamenii, prietenii, animalele, mancarea, ceaiul, muzica, spitalul, doctorii, sa invat, sa ajut, sa vorbesc, sa ascult, sa cant, sa plang, sa cer ajutor de la mine. Voiam sa devin psihiatru pediatru, inca vreau.
Nu ma vad facand alceva, nu ma vad fiind altcineva. Ceea ce unii o numesc "doar zambeste si tu" , "gandeste pozitiv", "nu e nimic serios", "vrei atentie" e una dintre principalele cauze ale depresiei. Copilaria, adolescenta, locul pe care il numim liceu e una dintre cele mai intunecate perioade ale vietii fiecarui om.
Nu toti sunt populari, cunoscuti, inteligenti, nu toti fac parte dintr-un grup.
Zambeste-i celui pe care il vezi singur, ajuta-l, fa-l sa se simta in siguranta pentru ca suntem oameni. Trebuie sa ne ajutam intre noi.
Depresia nu e o boala fizica, depresia e o boala psihica care lasa cicatrici adanci in suflet, iar totul poate incepe inca din copilaria.
Asta e povestea mea.
Inca ma lupt si sunt mandra sa o accept pentru ca primul pas ca sa te vindeci e sa iti accepti boala.❤️
