Eva:Si-am tinut la el.
Chiar am facut-o.
Era altfel, era plin de viata.
Mi-a pasat cum i-a fost ziua, daca a dormit bine, daca a mancat.
Il intrebam mereu daca are ceva pe suflet, daca il macina ceva, daca nu-i da pace.
Chiar mi-a pasat.
Dar se pare ca, pur si simplu, nu a fost destul.
El voia altceva.
Voia distractie, aventura, frumusete.
Si l-am iertat, pentru ca m-a ignorat, m-a lasat singura cand aveam nevoie de el, m-a facut sa pun la indoiala tot ce a fost intre noi.
L-am iertat, chiar daca nu si-a cerut scuze, chiar daca nu mi-a zis ca regreta.
Probabil nici nu-si da seama.
Probabil, atunci cand o sa se intoarca, o sa se comporte ca si cum nimic nu s-a schimbat, nimic nu s-a intamplat si o sa se astepte ca eu sa fac la fel, dar uneori e prea tarziu, nu poti sa schimbi un suflet care s-a saturat sa tot fie ranit si uitat.
Si cea mai rea parte e ca eu chiar am tinut la el, iar el.. nu stiu daca a facut-o vreodata.
Mă întrebam, din ce in ce mai des in ultimul timp, de ce mă simțeam atât de goală, de lipsită de orice lucru ce poate cauza fericirea, atât de seacă si uscată pe dinăuntru.
Am tins mereu să caut răspunsuri in exterior, în oamenii de lângă mine, în locuri și chiar și lucruri sau obiceiuri care înainte aveau o însemnătate pentru mine.
Niciodată, deși cumva simțeam mereu o continuă nevoie de a o face, nu am căutat raspunsurile in mine, deși ar fi trebuit să o fac încă de la început.
Fugeam mereu de adevăr și îmi era frică.
Preferam să mă ascund, să nu simt și să mă mint în continuare.
Preferam să pierd totul, din nou, în loc să accept adevărul.
E trist, dar las bucăți din mine peste tot.
E trist, dar oamenii pe care i-am iubit cândva încă au iubirea pe care le-am purtat-o și încă o fac, fără voia mea.
E trist, dar nu ma mai regăsesc acum pentru că m-am pierdut mult prea mult cândva, in oameni, lucruri si locuri pe care, deși mi-au redat întotdeauna sentimentul de incertitudine, am ales să le iubesc.
Max:Am încercat, crede-mă că mi-am omorât mintea si inima încercând.
Mi-am torturat sufletul si am încercat sa smulg părți din mine, sute de amintiri și râsete, îmbrățișari și dimineți târzii.
Am încercat să omor tot ce are legătură cu tine, să șterg totul de parcă nu ar fi existat vreodată, de parcă noi am fost doar o joacă, doar o clipă pe care aș putea să o arunc la gunoi cu ușurință după ce mă plictisesc de ea.
Am încercat să înlocuiesc totul, dar de fiecare dată când mă atingem de o părticică din tine, ma opreai și îmi spuneai că fac asta în zadar, că ceea ce ești nu o să poată să fie înlocuit, îmi spuneai să nu mă mai mint singură, să accept adevărul și să te las să fii acolo, peste tot prin mine.
Am încercat să uit, să nu mă mai gandesc nici măcar o secundă la tine, să uit tot ce au însemnat acești ani, să uit ce ai însemnat tu.
Nu m-ai lăsat să fac nici asta, de fiecare dată când încercăm să uit, mă luai de mâna și îmi spuneai că te doare, că începi să te uiți și tu și renunțam, uitam să te uit.
Am încercat să te ignor, să mă prefac că nu exiști, să nu te privesc în ochi, să îți ocolesc privirea, să îți ignor chemările și vorbele spuse, să nu te mai ating sau încerc să te apropii.
A mers pentru un timp, dar apoi veneai la mine ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat și mă luai în brate și îmi spuneai că esti aici, că am nevoie de tine, că nu aș fi eu fără tine și nu mai puteam.
Te strângeam și eu în brațe și ma trezeam tot singură, dar plină de tine, iar.
Știam adevărul, dar il ignoram.
Îmi plăcea să mă complac în situație, știind că iti fac ție pe plac, dar niciodată nu te-am crezut cu adevărat. Ai crezut că m-ai putut minții și pe mine, dar nu a fost așa.
Știam că încă mă iubești, iar seara trecută mi-ai demonstrat acest lucru, deși poate nu ai vrut.
Mereu o să fie vorba de noi.
