Poate că nu știi, dar mereu m-am întrebat cum, când și de ce.
Mereu m-am întrebat cum poate dorul de tine, de tot ceea ce am fost împreună să mă lovească atât de dur, așa de nicăieri.
Pentru că nu mă gândesc la tine, tind să mă pierd prin alte gânduri și alți oameni și așa te uit, dar apari de nicăieri chiar arunci când mă aștept mai puțin, chiar atunci când sunt cea mai liniștită și mai împăcată cu tot ce sunt și am, cu tot ce reprezint acum.
Tu nu te strecori că să nu te observ din prima, nu îți pasă că mă doare, tu te bagi cu forța în gânduri, vrei să știu că eșți aici, că după atâta timp tot nu îmi dai pace, că nu mă lași să fiu fericită, să fiu fără tine.
Vii și stai o secundă, niciodată mai mult, niciodată mai puțin, dar lași în urmă dezastru.
Tot ceea ce era înainte de tine e distrus, nu le mai pot gasi locul acum.
Îmi ești doar tu în minte, doar tu și ce ai însemnat cândva.
Mereu m-am întrebat când mi-ai devenit slăbiciune. Când ți-am dat voie să însemni atât de mult pentru mine, când ți-am permis să îmi fii tot.
Acum că privesc în urmă, nu pot înțelege nimic din ce s-a întâmplat.
Nu vreau să sune clișeic, dar asta ești, deși nu mai ești.
Urăsc faptul că trebuie să vorbesc despre tine la trecut acum și nu înțeleg când a început să se schimbe totul, când ne-am permis să fim așa cum nu ar fi trebuit să fim, așa cum nu eram înainte.
Când am ajuns să râdem împreună doar în poze și filmulețe vechi.
Mereu m-am întrebat de ce ți-am dat voie să îmi fii, chiar dacă eu știam că nu îți sunt.
Încă te mai regăseșți în mine.
Te simt peste tot, în gânduri, pe piele, în inimă și amintiri.
Eșți peste tot, deși noi nu mai suntem de multă vreme.
Îți simt prezența și mă doare.
Te regăseșți peste tot prin mine și mă întreb cum și de ce.
Cum e posibil ca tu încă să fii, deși nu ești și nu o să mai fi vreodată?
E ciudat.
Nu înțeleg când te-am acceptat, când te-am lăsat să te strecori și să te opreșți, fără că măcar să mă întrebi dacă vreau asta.
Ți-ai deschis singur uși și le-ai încuiat în urmă ta, le-ai încuiat și ai aruncat cheile, fără să te gândeșți că, poate, într-o zi o să îmi doresc să nu mai fi, să nu te mai simt peste tot.
Nu ți-a păsat de nimic și de nimeni.
Nu ți-a păsat nici măcar pentru o secundă că prezența ta mă doare și nu pot înțelege cum ai putut să fii atât de egoist, atât de sigur că nu o să vreau să te dau afară niciodată, că nu o să îmi doresc să nu te mai am nicăieri.
Nici în suflet, nici în minte sau amintiri.
Și nu e că și cum apari din când în când, pentru că ești mereu acolo.
Dimineața, când deschid ochii și cerul începe să prindă viața.
Când mă plimb printre oameni și nu îmi doresc nimic altceva decât să te întâlnesc pe tine, să te iau în brațe și să mai aud măcar o dată "o să fie bine".
Seara, când liniștea mă cuprinde din ce in ce mai mult, te simt lângă mine, absență ta îmi omoară inima, dar nu îți pasă.
Tu continui să fii, dar să nu vrei să fii cu adevărat.
De ce nu pleci?
De ce nu îți iei amintirile și mă lași să merg mai departe, așa cum ar fi trebuit să o fac de mult timp? Tu ești mereu cu mine, râzi când spun că nu te mai iubesc, că te-am uitat și că sunt bine cu ceea ce e între noi.
Râzi, mă bați pe umăr, mă privești în ochi și îmi spui că nici măcar eu nu mă cred.
Ești crud, rece și iubești să fii așa.
De ce nu pleci?
Te rog.. Pleacă.
