Mi-ar fi usor sa spun ca era diferita de totii oamenii pe care ii cunoscusem pana atunci,ca era persoana care ar fi putut schimba valurile marii in praf de stele,ca era copilul care mi-a furat mai multe zambete decat orisicare strain care a trecut pe drumul vietii mele,dar ea era mai mult de atat,mai mult decat un copil,mai mult decat un suflet pierdut in mare.
Ea era un fel de combinatie stranie dintre un roman de dragoste si polinoamele de la matematica.
Era complicata,era singura in marea aceea de oameni in care se avanta zilnic.
Era fata cu sfaturi,pustoaica cu castile in urechi si soricelul de la biblioteca.
Avea un tupeu mai mare decat ea,dar se inrosea instantaneu cand ii spuneai cuvinte frumoase.
Era un copil care iti punea zambetul pe buze,era fata care oferea cele mai calde imbratisari si cele mai dragute fraze pe care cineva ti le-ar fi putut spune.
Avea o contradictie in suflet.
Azi era bine,radea cu gura pana la urechi si nu aveai cum sa nu zambesti cand ii vedeai sclipirea din ochi,iar maine devenea o umbra,iar sclipirea din ochi i se stingea.
Azi iti zambea si se stramba cand nu intelegea ceva,iar maine devenea irascibila.
Azi era un copil,maine un adult cu probleme.
Era o fire vulcanica,cu o fasie de sensibilitate in inima.
Avea niste ochi ciudati,genul acela de ochi care semanau cu marea in zorii zilei si niste strari sufletesti care iti dadeau ameteli.
Niciodata nu simtea un singur lucru,intotdeauna mai era ceva care o facea sa simta mai mult decat putea duce.
Nu am reusit niciodata sa o cunosc,intotdeauna avea ceva care te facea sa nu intelegi ce ai in fata ta,un copil,un adult,un adolescent pierdut in noapte.
Nu am reusit sa o cunosc,dar de cateva ori am reusit sa o inteleg,sa ii inteleg durerea,pasiunile si fericirea.
La urma urmei era ca si matematica.
Nu am fost niciodata in stare sa inteleg cu ce se mananca,care e relatie dintre cifre si litere,dar de putine ori reusit sa inteleg cateva rupturi de pagina,care au contat mai mult decat toata formulele care iti rasturnau sentimentele cand le vedeai asternute pe foaie.
M-am pierdut puțin pe mine când a venit vorba de a pune preț pe sentimentele mele, căci nu am învățat niciodată cum să o fac...
Sau am știut la un moment dat, dar am uitat cu timpul, le-am pus pe ale altora pe primul loc mereu și am rămas doar cu praf pe piele.
Nici eu nu știu, e puțină umbră acolo în piept iar eu sunt puțin mai mult decât am fost ier, cel puțin când vine vorba de răbdare și a deveni cea mai bună versiune a ta.
Căci dacă vorbesc pe plan sentimental, sunt praf și ploaie, la fel cum sunt zilele în orașul ăsta pe care îl iubesc, dar care mă strânge de gât cateodată.
Încep să... nici eu nu știu, cred că îmi era puțin dor să pun cuvinte pe foaie, să le dau sens, doar că nu îmi amintesc cum făceam asta înainte.
Am devenit agitată, nelalocul meu, dar am crescut și am trecut peste bolovani și m-am piedut iar... Cateodată mă simt ca într-un cerc, de fapt nu e un cerc e ca și cum aș privi în oglindă la două contraste, două paralele, căci acum aș vrea să fiu cum eram ieri și ieri aș fi vrut să fiu cum sunt azi...
Lucrurile nu se întâmpla mereu cum vrei tu să se întâmple, iar oamenii care vrei să rămână câteodată sunt cei care pleacă primii.
Și cumva e în regulă să fii trist din cauza ca nu mai e totul cum a fost la început, că toate zâmbetele s-au transformat în lacrimi, că nu mai e nimic cum a fost. E în regulă să simti ca nu ești de ajuns, dar nu te pierde...
Lucrurile iau timp și dacă rămâi blocat în bula aia de sentimente care îți oferea siguranță și stabilitate emoțională te pierzi la un momendat.
Și asta e mult de dus pentru orice suflet...
Căci ajungi la un punct în care cauți un om în alți oameni, în care te distrugi și plângi și te plictisești într-un fel de orice om care intră în viața ta..
Și nu poți trece peste faptul că nu ai fost de ajuns.. Doar că ai fost, dar nu conștientizezi și te închizi singur într-o încăpare și suspini..
Esti de ajuns, ai făcut destule, ai tras destul, ai dus mai mult decât ai putut și te-ai distrus.
Și a meritat?
Probabil că nu, pentru că ai pierdut apusuri și zile cu ploi, ai pierdut zâmbete și îmbrățișări în zori..
Dar e în regulă, căci toate trec și nimic nu rămâne, iar la final esti doar tu și un apus de soare, undeva departe, într-un loc uitat de oameni.
Intotdeauna am urat finalurile si aici nu fac referire doar la finalul unei relații sau a unei prietenii, ci la toate nimicurile care se sfârșesc la un moment dat, pentru ca asa cum bine stii orice lucru are un final al sau.
Imi amintesc ca am avut mereu un gust amar in gura, in ultima zi de vara cand ma aruncam in mare, cand puneam pe foc ultimul lemn uscat de soare, înainte ca toate sa se facă scrum, sub lumina pală din amurg.
Si tin minte ca am urat întodeauna ultima picătura de parfum din sticla, ultimul dans al stropilor de apa calda înainte sa se răcească, ultima bucata de ciocolata, ultimul episod al unui serial cu care am crescut si cea din urma pagina a orișicărei carti citite vreodata.
