Am pierdut totul și e doar vina mea, dacă mi-aș fi dat seama de asta acum câteva luni, poate nu ar fi fost prea târziu.
Acum..
Nu se mai poate face nimic.
Oamenii care au ajuns să te urască nu pot să uite și să te iubească iar.
E prea mult și e doar vina mea.
N-am meritat multe lucruri, n-am meritat multe persoane care mi-au fost alături pentru că nu am știu să le explic ce și de ce mă doare, eu am ales să le îndepărtez și pentru asta merit pierderea și plecarea lor, nepăsarea și răceala cu care mă privesc, deși mă doare cumplit tot ce se întâmplă.
Am renunțat la persoane doar din simplul fapt că le făceam rău, le-am iubit atât de mult încât am înțeles că le este mult mai bine fără mine.
Oneori, deși doare, trebuie să renunti la oameni, și nu pentru că nu îi iubești, ci pentru că le e mult mai bine fără tine.
Mă doare inima.
Mă dor o groază de lucruri, lucruri ce au o placere morbidă de a mă devora pe interior, până în punctul în care cedez.
Spune-mi, ce ar mai rămâne de făcut atunci când pierzi totul?
Când nu ai cui să îi spui "tată", pentru că nu ai simțit niciodată că ai unul, când nu poți să mai spui că ai o familie, pentru că ceea ce ai tu e orice altceva decât asta, când pierzi până și ultimele persoane pe care le iubeai din tot sufletul, dar cărora nu ai știut să le arăți asta?
Ce ar trebui să faci atunci când nu ai un loc în care să te simți "acasă" și te simți total singură oriunde ai merge și cu oricine ai fi, când i-ai dezamăgit atât de tare pe toți cei din jurul tău, încât nu mai pot să vadă nimic bun în tine?
Spune-mi, ce ar trebui să faci ca să nu simți că mori din ce în ce mai mult, în fiecare zi?
În ce ai putea să îți mai găsești puterea?
De la cine ai putea să mai auzi un "poți!" de care ai atât de multă nevoie?
Niciodată nu am să mă iert pentru toate lucrurile prin care v-am făcut să treceți, nu o să uit cum ați încercat mereu și mereu să mă ajutați și să fiți lângă mine și cum eu mereu și mereu v-am îndepărtat, nepăsându-mi atunci de consecințe.
Dacă îmi pare rău că am ajuns așa ?
În niciun caz.
Părerile de rău nu sunt de ajuns, nu poți să rănești în halul ăsta doua persoane care nu ți-au vrut decât binele și să le trântești un " îmi pare rău " și să te aștepți ca totul să fie bine.
În schimb, regret.
Regret că am ajuns așa din cauza mea, mă doare tot în mine și nu pot face nimic să schimb asta, nu mai pot, cel puțin.
Mă doare sufletul să vă văd și să nu vă mai pot lua în brațe, să nu vă mai ascult și să mai râdem împreună, ca în trecut când totul era mult mai bine.
Mă doare tot, mă dor amintirile și privirile scurte și reci, mă doare sufletul să vă știu asa, să ne știu așa. Regret enorm și simt că nimic nu mai poate repara ceea ce am greșit, ceea ce am stricat prin indiferența de care nu puteam scăpa.
De aceea vă și las să fiți fericite, fără mine, poate că așa e cel mai bine, poate că voi sunteți mult mai bine fără o problemă pe cap.
Regret, regret atât de mult..
Asta e tot ce aș vrea să vă spun, dar simt că ar fi în zadar, ar fi prea târziu și asta mă omoară.
Stau în fața mării și privesc cerul albastru pătat cu nuanțe de alb și roz, cerul plin de păsări.
Nici el nu știa ce își dorește, așa că a ales ambele nuanțe.
Totul e tăcut şi mă simt singură, poate prea singură. Privesc în jurul meu, şi văd trecând pe lângă mine pasaje din amintiri, amintiri ce fac parte din mine și se regăsesc în mintea și inima mea, amintiri ce și-au pus amprenta asupra ființei care sunt acum.
Văd persoane care nu mai fac parte din prezentul meu, persoane pe care le-am pierdut și care m-au pierdut la rândul lor, persoane care altădată însemnau totul pentru mine și pentru care însemnam totul.
Le privesc și mă privesc lung, cu ochii goi, parcă vrând să îmi spună ceva, dar nu o fac, ci continuă să treacă pe langă mine, continuă să mă privească. Mă privesc, mă privesc și atât.
Sunt atât de multe şi atât de grăbite, atât de indiferente și reci.
Privirea lor mă doare, taie în carne vie și face ca golul din inima mea să doară.
Altădată nu aș fi crezut că un gol poate să doară, dar simt..
Simt golul rămas în inima mea după plecarea lor și după ce amintirile au devenit tot ce mai am.
Îmi iau privirea de la ele și privesc din nou cerul, oare pe el îl doare când îl părăsesc păsările?
Deşi nu le mai privesc acum, le simt trecând pe lângă mine, la fel de reci și de indiferente.
Prezența lor mă face să îmi fie dor de mine, de cea care eram, mă face să îmi fie dor de momentele în care eram fericită și știam asta.
E ciudat cum unii oameni sunt lângă tine, dar totuși sunt atât de departe..
Închid ochii si renunț.
Renunț la tot ce am însemnat "EU " și renunț la persoanele cu privirea rece și la amintiri.
Trecutul nu ar trebui să mai facă parte din mine, nu ar trebui să îmi afecteze prezentul, așa că le las să plece. În definitiv, nimic nu rezistă decât o vreme.
E ciudat cât de repede se pot schimba lucrurile, chiar și persoanele și oricât ai vrea, nu o să mai fie niciodată cum a fost.
Aud doar sunetul valurilor care se sparg de mal și mă liniștesc.
Întunericul nopții începe să mi se aștearnă în suflet, iar o senzație de cădere in gol mă cuprinde..
Oare asta simt cu adevărat?
Oare ar trebui să mai aștept?
Pentru ce?
Pentru cine?
Așteptarea doare și este cumplită atunci când nu mai are niciun sens.
Nu sunt speriată.
Nu îmi e frică.
Aştept să treacă toate, aștept ca liniștea cu care m-au obișnuit să mi se aștearnă în suflet.
Aştept să plece pentru a mă regăsi, din nou.
