Haos.
O parte din mine ar vrea să se termine totul.
Brusc.
Nu mai știu, nu mai simt, nu mai înțeleg, nu mai pot. Sunt goală și îmi e frică.
Sunt rece și eman ură și durere, eman suferința adunată și îi rănesc pe cei din jur, puținele persoane care mai văd ceva bun în mine, cu toate că eu nu sunt atât de sigură că mai există.
Nu mă mai recunosc, nu mai știu cine sunt, cum sunt și unde vreau să ajung, întrucât nimic nu mai are importanță acum.
Sunt singură, caci m-am pierdut în totalitate.
Cand, unde și cum sunt întrebări incerte, dar banuiesc ca acum mult timp a început totul, în momentul în care am ales să îmi deschid inima, să dau tot ce am avut mai bun și să sper.
Iubire?
Speranță?
Lucruri fără valoare acum.
Nu mai știu, nu mai cred, nu mai simt. .
Nu cred că am fost făcută să iubesc, întrucât nu pot înțelege nici până astăzi iubirea.
E atât de ciudată, atât de egoistă si proastă, e ceva ce mă sperie, întrucât face parte din necunoscut.
Nu am putut niciodată să înțeleg cum poți să iubești un om atât de tare încât să te doară doar gândul că într-o zi, ar putea să plece, iar mai tarziu să poți să iubești pe altcineva, desi sufletul tău la un moment dat era întru totul al altei persoane.
Unde dispare iubirea?
E incert..e prea incert.
Cum poți să promiți unei persoane că o să o iubești o viață întreagă și chiar să simți asta, apoi totul să dispara?
E pueril..e prea pueril.
Mă întrebam, din ce in ce mai des in ultimul timp, de ce mă simțeam atât de goală, de lipsită de orice lucru ce poate cauza fericirea, atât de seacă si uscată pe dinăuntru.
Am tins mereu să caut răspunsuri in exterior, în oamenii de lângă mine, în locuri și chiar și lucruri sau obiceiuri care înainte aveau o însemnătate pentru mine.
Niciodată, deși cumva simțeam mereu o continuă nevoie de a o face, nu am căutat raspunsurile in mine, deși ar fi trebuit să o fac încă de la început.
Fugeam mereu de adevăr și îmi era frică.
Preferam să mă ascund, să nu simt și să mă mint în continuare.
Preferam să pierd totul, din nou, în loc să accept adevărul.
E trist, dar las bucăți din mine peste tot.
E trist, dar oamenii pe care i-am iubit cândva încă au iubirea pe care le-am purtat-o și încă o fac, fără voia mea.
E trist, dar nu ma mai regăsesc acum pentru că m-am pierdut mult prea mult cândva.. in oameni, lucruri si locuri pe care, deși mi-au redat întotdeauna sentimentul de incertitudine, am ales să le iubesc.
Privirea lui i-a întâlnit-o pe a ei.
Deja îl privea, iar el a observat asta.
S-au uitat câteva secunde unul în ochii celuilalt, apoi el a întrebat-o ce s-a întâmplat, de ce îl privește așa, parcă vrând să audă cum îi spune că încă îl iubește pentru a o distruge, spunându-i că el nu mai simte nimic.
A început să râdă, i-a spus că nu s-a întâmplat nimic, ci doar îi zâmbește că oricui altcuiva din acea încăpere.
Nimic din ce a spus nu a fost adevărat, simțea cum inima i se frânge pentru a suta oară din cauza lui, pentru că era acolo, atât de aproape de ea, iar ea nu putea să mai facă nimic.
Nu putea să îl mai țină în brațe că altădată, nu mai putea să îl mai sărute până nu mai avea aer, așa cum se obișnuise, așa cum el iubea atât de mult, nu îl mai putea tachina sau alinta.
Nu mai privea pe nimeni altcineva din încăpere așa cum îl privea pe el, nu îi mai zâmbea nimănui la fel, dar asta a fost doar o scuză puerilă pentru a masca adevărul.
Adevărul pe care ea îl cunoaște mult prea bine, dar nu îl acceptă, adevărul pe care, probabil, și el îl știe.
