𝐓𝐎𝐓𝐔𝐋

𝐂𝐀𝐏𝐈𝐓𝐎𝐋𝐔𝐋 𝟔

    Liam

  Nu m-aș sătura niciodată să o privesc. Ea este mai mult decât crede ea că este. Și cred că eu o știu cel mai bine. După nenorocitul acela de accident, a trebuit să o privesc doar așa. Am devenit umbra ei. Iar ea a devenit respirația mea. Privind-o cum stă fix în acel loc, pierdută printre gânduri, îmi amintea de noi. De serile în care veneam aici și ne pierdeam printre constelații. De răsăriturile și apusurile petrecute împreună. Ea îmi amintea de mine.

   O dată cu ea am murit și eu. Noi am murit acum un an.

   Tresar în momentul în care o aud spunând:

-Am mai fost aici! Acum sunt și mai convinsă de acest lucru. Se oprește pentru un moment, ca mai apoi să adauge: Tu ar trebui să încetezi o dată și pentru totdeauna!

   Am surâs. Obișnuia de multe ori să facă asta. Să vorbească cu această „conștiință" a ei. Iar mie îmi plăcea să o tachinez. Chiar și zilele trecute am observat-o. Dar nu am putut face nimic în privința acelui lucru. Nu-și amintește de mine. Ce poate fi mai dureros decât uitarea? Aș fi putut să o fac să-și amintească. Am fi putut fi fericiți, nu?

   Dar eu fac parte doar din trecut, un trecut care a fost uitat. Șters definitiv din viața ei. Nu îi voi permite niciodată să afle cine sunt cu adevărat. E mai în siguranță departe de mine.

   Dă să se ridice, și în momentul acela am făcut cale întoarsă. Trebuia să plec până nu mă observa. Am luat-o la pas pe potecă, știam locurile acestea și cu ochii închiși. Gândindu-mă la asta m-am oprit în loc. Ea a venit aici pe lumină, dar cu siguranță nu mai știe să se întoarcă. Nu că ar fi prima oară când se rătăcește. Dau să mă întorc când trupul ei firav se izbește violent de al meu. E rănită. O aud mai mult șoptindu-mi numele.

-Liam?

-Sunt aici... sunt aici...

   Avea o rană ușoară la cap, dar trebuia curățată, iar corpul îi era plin de zgârieturi. Tot ce reușesc să fac în acel moment este să o țin în brațele mele pentru a o liniști. Se desprinde de mine, ca mai apoi să o aud întrebându-mă:

-Ce cauți aici? De unde știai...

-Șht, totul este okay. Te-ai lovit undeva? Poți merge? atât îi pot spune. Chiar dacă inima țipa să-i spun totul. Să îi spun că este locul nostru. Că aici veneam mereu. Că și eu fac parte din viața ei.

   Dau să o ridic de jos.

-Ai grijă... îi spun când aproape că dă cu capul de o creangă. O dau la o parte și o ajut să se miște din loc.

-De ce nu ești la fermă? i-o spun eu pe un ton mai mult mustrător.

   O lacrimă i se prelinge pe obrazul acesteia. La naiba cu asta.

-Hei, ești bine. Acum ești cu mine! E în regulă. Îi șterg lacrima, ca mai apoi să apară altele în loc. O opresc și o iau în brațe. Avea nevoie de asta. Se agață de mine ca și cum aș fi singurul om de pe pământ care o mai poate ajuta. Simt asta. Dar nu este bine ceea ce facem așa că mă desprind ușor de ea.

-Hai să mergem, rănile astea trebuiesc curățate. I-o spun de data acesta pe un ton blând.

   Schimb traseul pentru a ajunge la Ronn. Acolo aveam să o curăț, și să o las să se spele.

   Locuiesc de cinci ani la Ronn. El petrece mai mult timp la magazinul pe care îl are, iar Cam și cu mine la atelierul de mecanică de lângă. Și-a construit acolo încă o casă pentru a fi mai aproape. Iar aceasta mi-a rămas mie și nepotului său. El a devenit în scurt timp cea mai apropiată persoană mie. Mi-a fost fratele care nu mi-a fost niciodată Noah.