𝐓𝐎𝐓𝐔𝐋

𝐂𝐀𝐏𝐈𝐓𝐎𝐋𝐔𝐋 𝟏𝟗

    Anne

   Și e prea mult. Mult prea mult. Eu sunt mult prea mult. El este mult prea mult.

   Mă simt depășită. Obosită. Și ostenită. S-au adunat atât de multe lucruri, încât simt că nu mai pot face față. Prea multe informații, prea multe minciuni. Prea mult teatru, și oh Dumnezeule! Prea mulți actori. Și atât de multă îndoială își face loc înăuntrul meu. Și totuși, cum aș mai putea avea încredere în oamenii mei? Au vrut doar să te protejeze, An! Nu acum conștiinț-o! Nu acum! Măcar nu mai sunt idioată! Măcar nu mai ești idioată!

   Zâmbesc la minidialogul cu conștiința mea. Un zâmbet ce piere imediat ce prin minte îmi trec nenumărate imagini cu oameni care tot s-au prefăcut. Dacă ar fi să urăsc ceva cel mai mult în lumea aceasta este minciuna. Pur și simplu minciuna. Cu ea vine și trădarea, și prefăcătoria. Nimic nu contează mai mult decât sinceritatea. Unde-mi sunt oamenii loiali? Unde-mi este familia când am cea mai mare nevoie de ea? Unde-mi sunt prietenii adevărați? Unde?

   Îmi sustrag jurnalul de sub pat, deschizându-l încet pentru a mai așterne câteva cuvinte.

    "Dragă Jurnalule,

Încă o zi din viața mea pe care am risipit-o gândind. O știu. Obișnuiesc să-mi alin durerile și speranțele prin vise ce se traformă de fiecare dată în praf de stele. Obișnuiesc să mă vindec cu secunde murdare. Obișnuiesc să mă vindec cu vorbe lăsate în vânt de oameni fără inimă și sentimente. Și într-un fel sau altul așa ajung să mă vindec. Așa devin mai slabă și sensibilă pentru mine, și mai puternică pentru ceilalți. Cine să-mi poarte de milă dacă nu eu? Sună egoist? E doar încrederea ce mi-o acord mie. Și totuși, uneori simt că o pierd. Că mă pierd. Și mă las pierdută până conștientizez singură că nimeni nu se va sili să mă caute. Și atunci revin. Atunci știu drumul înapoi. Defapt mereu îl știu. Dar e o tactică la mijloc. E un compromis. E un secret, un secret pe care toată lumea îl știe. Dar nimeni nu îl spune cu voce tare. Din teamă. Din egoism. Din orgoliu. Din ranchiună. Din invidie și gelozie. Din iubire și pentru iubire. Nu-l voi spune! Nu o pot face! De aceea este un secret.

Mi-aș dori să mă pot arunca de pe această prăpastie și să zbor continuu."

-Ce ți-ai dori să te faci când vei crește mai mare, fata mea?

-Porumbel! Vreau să devin un porumbel alb și frumos, ce zboară în văzduh până în neant, tati! Doar un porumbel!

-Dar porumbeii sunt vânați, Anne!

-Și oamenii sunt vânați și omorâți, tati! Oamenii în zilele noastre se omoară prin vorbe și fapte. Oamenii din zilele noastre se înșeală reciproc. Oamenii din zilele noastre nu mai sunt oameni, tati!

-Nu te schimba niciodată, fata mea! Într-o zi vei deveni un porumbel!

   Îmi amintesc cu duioșie cuvintele tatălui meu. Încă eram la grădiniță pe vremea aceea. "Într-o zi vei deveni un porumbel!" Aveam doar șapte ani. În acel an ar fi trebuit să intru în clasa întâi. Dar nu am avut eu norocul. Părinții mei mi-au mai oferit un an de grădiniță. La început am crezut că nu eram înde-ajuns de inteligentă încât să ajung la o școală. La o școală adevărată. Dar adevărul era că ei văzuseră ceea ce eu nu văzusem până la vârsta aceasta în mine. Eram mult mai bună decât ceilalți copii, mult mai inteligentă, dar mult prea firavă. Mult prea mică pentru o lume atât de mare. Și nu într-un sens rău. Au văzut arta ce răsărea zilnic precum soarele din mine. M-au privit și m-au acceptat așa. Ca fiind un copil-geniu. Și așa am învățat să mă accept și eu. Ca fiind un copil-geniu.