𝐓𝐎𝐓𝐔𝐋

𝐏𝐑𝐎𝐋𝐎𝐆

   Amintiri ce dor. Oameni care au rămas. Lucruri care nu s-au schimbat şi nici nu se vor schimba vreodată. Răni ce sunt încă deschise. Şi nu pot face nimic. Nu pot schimba nimic. Ştiu doar că asta nu depinde de mine.

   Are un control mult prea mare asupra mea. Eu i-am permis asta. Sau poate că nu. Nici măcar nu îmi amintesc. Simt doar că m-am blocat undeva. Şi că nu pot scăpa. Nu văd nimic, e doar întuneric. E beznă în sufletul meu. De atunci şi până acum m-am complăcut în această situaţie. Şi încă o fac. Nu cred că ştie în ce om m-a transformat.

   Sunt rece. Îngheţată. Goală. Singură. Şi asta doare al naibii de tare. Mă mint că sunt mai bine doar pentru a mai alina din această suferinţă, dacă aş fi pus zilnic sare pe rană, nici nu știu cum aș fi putut merge mai departe. Doar doare. Şi nu e numai el, e acest tot care mă apasă. Zi de zi. În orice moment şi secundă a vieţii mele. Nici măcar nu simt cum trece timpul. Doar trece. Nu simt nimic. Inima mea bate, e acolo. Dar nu este vie în adevăratul sens al cuvântului. Ea nu simte. Ea e doar rănită. A fost otrăvită.

  Vor trece zile, săptămâni, luni şi ani. Nu se va schimba. Un om mort nu îl mai poţi readuce la viaţă. Sunt un om mort. Un om mort care respiră. Care merge. Care zâmbeşte. Care râde şi pare fericit. Dar nu este aşa. Nu sunt așa! Sunt doar un om care se minte zilnic că totul va fi bine cândva. Şi se hrăneşte cu asta.

   Cu speranţa! Bunicul obișnuia să-mi spună că speranța este acea vocea care îți șoptește "poate", atunci când întreaga lume strigă "nu".