𝐓𝐎𝐓𝐔𝐋

𝐂𝐀𝐏𝐈𝐓𝐎𝐋𝐔𝐋 𝟐𝟓

Anne

"O singură poveste. Mereu a fost o poveste. Povestea noastră. Liam era atât de ușor de iertat. Era nevoie să-ți zâmbească, să-și arate gropițele din obraji și te topeai. Eu mă topeam. Ca un om de zăpadă sub razele fierbinți ale soarelui. Și poate că el era soarele meu și eu luna lui. Mereu exista un poate.
Dar oricât te mult ți-ai dori să ierți o persoană, oricât de mult ai iubit-o, sau oricât de mult o iubești, nu-ți poți călca principiile în picioare mereu pentru acea persoană, nu-i așa? Cât de mult poți călca pe cioburi pentru persoana iubită? Pentru că eu...
Eu nu o mai pot face. Țin să cred că am făcut-o de prea multe ori, și că într-un final am ajuns

 să-mi fac singură rău doar pentru cei ce îi iubesc, uitând de mine.

Iubirea? Iubirea este dificilă, dar iubirea pentru sine este și mai dificilă. Cele mai multe bătălii în viață le dăm cu noi înșine. Uneori simt că duc un război cu mine însumi luni de zile continuu fără să se sfârșească. Iar dorința de sfârșit e mai puternică pe zi ce trece, ca mai apoi să mă împiedic și să cad din nou. Greșind. Luând alegeri pripite. Închizând de n ori ochii pentru oameni. Pentru că așa funcționez eu, cedez ușor. Iert ușor. Iubesc mult și pentru totdeauna. Așa funcționez eu..."

    Închid jurnalul obosită, așezându-l sub pernă. A mai trecut o zi. Nu știu dacă să o cataloghez într-una din zilele bune sau din una care mi-ar putea aduce sfârșitul.

 
    L-am iertat pe Liam. L-am iertat că a plecat și m-a lăsat singură când aveam cea mai mare nevoie de el. L-am iertat pentru tot. Că el nu știe asta e partea a doua. Sau o știe. E conștient de acest lucru. Sper. Dar în același timp mi-aș dori să nu știe. Și am revenit la normala eu. Doar complicată. Și puțin confuză.

 
    Nu vreau să-l las să se apropie din nou de mine. Nu-i pot permite să mă lase din nou fără oxigen si cu o inimă frântă. Cred că acum îmi doresc tot ce e mai bun pentru mine. Să mă mut într-un oraș nou, să-mi văd de viață. Să-mi construiesc o viață nouă mai bine zis. Știind și fiind conștientă că voi avea mereu pe cineva în spatele meu. Pe mama.

 
    Încă îi mai simt mirosul prin încăpere. Câteodată chiar si prezența. Mai obișnuiesc să mai vorbesc cu ea din când în când. Ori când o vizitez, ori prin casă. Uneori mă aud vorbind singură. Și cel mai dureros e că uneori uit că nu mai e, și mă aud strigând-o. Sau seara așteptând-o să mă sărute pe frunte. Lucru cert e că nu se va mai întâmpla niciodată. Dar va fi mereu într-un loc special, va fi mereu prezentă în inima mea, în gândurile mele. Va fi mereu cu mine.

 
    Mă întind pe spate, sperând că în seara asta tavanul va fi mai interesant decât în celelalte seri. Nu prea mai reușesc să dorm bine. Mai ales noaptea. Cred că m-am transformat într-o pasare a nopții. Uneori mai citesc, sau mai scriu câte ceva, alteori pur si simplu privesc tavanul sperând că voi primi un mesaj sau un telefon de la vreun prieten. Cu Dennise nu am mai ținut legătură după înmormântarea mamei, iar Noah, Noah încearcă să-mi fie aproape pe cât posibil. Nu reușește mereu. Dar e acceptabil. Măcar nu m-a lăsat baltă. Nu încă.
Îmi las ochii grei să se închidă, fiindu-mi dor de un somn liniștit.

***

    Ding-Dong! Ding-Dong!

    Ca prin visare aud soneria de la ușă. Mă decid cu greu să mă ridic din patul moale pentru a coborî și a deschide-o. Mă privesc fără vlagă în oglindă. Oare ar trebui să-mi aranjez părul înainte de a deschide?  Nu, nu cred. Totuși îmi voi trece mâna prin el, pentru a-l așeza puțin. Deschid ușa, iar razele soarelui mă orbesc cu putere.