𝐓𝐎𝐓𝐔𝐋

𝐂𝐀𝐏𝐈𝐓𝐎𝐋𝐔𝐋 𝟏𝟔

    Anne

 "18 ani. Şi sunt doar 18. 18 ani în care am făcut greşeli nenumărate, şi nu numai. 18 ani în care am învăţat cum să fiu şi cum să nu fiu. Cum să merg. Cum să cad. Cum să vorbesc. Cum să tac. Şi cum să iubesc. Multe lucruri de care să mă feresc, şi nu numai lucruri, ci şi oameni. Aş putea spune că mai ales de oameni. Datorită acestora sunt persoana care sunt acum. Şi spun datorită, pentru că este o binecuvântare pentru mine. Lucruri care nu ar fi trebuit să se întâmple, s-au întâmplat. 18. 18 ani în care am învăţat să fiu eu. Şi mereu numai eu. Naturală. Originală. Eu însămi.

Am mers, am căzut. Şi m-am ridicat. Pentru că sunt o persoană puternică. Am învăţat să fiu puternică. Să dau tot ce am mai bun. Mereu.

Şi acest mereu pronunţat de către mine, ştiu. Sună ca o promiusiune. Dar nu doar că sună, ci şi este.

Îmi va fi dor să fiu copil. Să mă joc şi să mă distrez nelimitat. Îmi va fi dor de inocenţa mea, de modul în care tratam lucrurile şi oamenii până la această vârstă. De tot ce a fost până acum.

Dar schimbarea va veni în timp. Nu e ca şi cum mă voi trezi mâine o altă eu. Una matură. O persoană rece şi indiferentă. Arogantă. Nu, nu. Dacă va trebui să fiu aşa, voi fi. Când va trebui, când va fi cazul. Asta nu înseamnă că voi renunţa la copilul din mine. La inocenţa mea. La zâmbetul şi îmbrăţisările mele. Nu. Nu încă. Consider că e doar o vârstă. Nimic nu se schimbă pe moment. Ci în timp. Depinde de trăiri, de sentimente, de amintiri, de clipe şi momente. De mine şi de tine. Sufletul îşi ştie vârsta. Corpul e doar un corp. E doar carne şi oase.

Iar acum cred că încep cu mulţumirile. În primul rând, îmi mulţumesc mie.

Le mulţumesc părinţilor. Bunicului. Bunicii. Prietenilor. Şi nu în ultimul rând, oamenilor.

Nu vreau să dau timpul înapoi. Nu vreau să schimb nimic la viaţa mea. Nu vreau să-mi schimb alegerile făcute nici dacă aş putea. Nu vreau. De ce? Pentru că accept şi am învăţat să accept ceea ce mi se întâmplă. Pentru că trebuia. Sau pentru că aşa mi-a fost scris. Soarta şi destinul.

Că tot vorbeam de schimbări. Am câteva idei:) În bine, desigur.

Iar acum voi continua cu urările pentru mine.

Îmi doresc ca tot ce am în plan, să mi se îndeplinească. Să ajung acolo unde îmi propun. Să fiu fericită. Să mă simt împlinită din orice punct de vedere. Să continui într-un fel sau altul să fiu aşa cum am fost până acum. Să încerc pe cât posibil, să nu mă mai rătăcesc. Îmi doresc să învăţ, să fiu sigură pe mine. Şi mereu, dar mereu să iau cele mai bune decizii în privinţa mea. Să nu fug de probleme, ci să le rezolv. Să caut soluţii şi să nu mai amân lucruri. Să fiu mereu o învingătoare. Să îmi demonstrez mie, şi celorlalţi cine sunt eu cu adevărat. Pentru că pot. Pentru că vreau. Şi pentru că îmi permit asta. Noi suntem singurii care ne putem controla viaţa. Eu pe a mea. Tu pe a ta! Şi restul pe a lor. Noi!

Îmi doresc un viitor, după cum am visat, după cum am învăţat, şi după cum am citit. Poate nu va fi mereu roz, dar sincer. Rozul nu mă defineşte cel mai bine. Îmi doresc un viitor în orice culoare. Un viitor în formă de curcubeu. Uneori va fi înnorat, şi poate chiar va ploua. Dar mereu va răsări soarele.

Cu siguranţă că voi mai eşua, că voi mai da greş. Dar voi fi acolo pentru mine când voi avea nevoie. În viaţa asta, trebuie să fim siguri pe ceea ce simţim. Siguri pe noi înşine.

O scrisoare de încurajare pentru Anne Lambert, pe când avea încă 17 ani.

Cu dragoste, An "

   Închid jurnalul oftând zgomotos. Să fiu fericită că am mai adăugat un trandafir la buchetul vieții mele? Sau tristă pentru că timpul se scurge atât de rapid?

   Mă ridic, şi îmi mut jurnalul în sertarul biroului, închizând cu cheiţa micuţă. E un jurnal, cu siguranţă ar fi palpitant să pice pe mâna lui Black. S-ar distra copios pe seama mea. Deci nu. Nu am nevoie de asta. Mă întreb oare ce-o face. E trecut cu mult de miezul nopţii, dar mă îndoiesc că ar dormi.

   Deschid uşa, păşind silenţios pe hol. Camera lui se afla vizazi de a mea. Aşa că nu mai stau mult pe gânduri şi dau să intru. E linişte şi întuneric. Păşesc stingheră,spre patul lui, aşezându-mă lângă el. Doarme.

   Mă aplec către el, dorind să-i ating obrazul cu dosul mâinii drepte, dar o altă mână mă opreşte la timp. O pereche de ochi, supăraţi probabil că i-am trezit, mă privesc obosiţi.

-Ce faci aici? vocea lui adormită, se aude ca o şoaptă în negura nopţii.

-Nu pot dormi. îi recunosc.

   Dau să mă ridic şi să plec, pentru a nu deranja şi mai mult. Dar aceeaşi mână mă opreşte şi de data aceasta.

-Unde pleci?

-Înapoi în camera mea.

-Poţi rămâne aici, dacă vrei.

   Mi-o spune, făcându-mi loc lângă. Aveam la dispoziție doar două secunde pentru a mă gândi, dar mă trage deasupra lui, fără a mă mai opune.

-Ce crezi că faci? mă răţoiesc eu la el.

-Rămâi!

-Nu!

-Atunci de ce ai mai venit?

-Pentru că voiam să te văd!

   Îmi pun imediat mâna la gură, conştientizând ce prostie mare am spus. O dumnezeule. Rahat!

-Te-am auzit, găgăuţă!

-Nu am vrut să spun asta.

-Dar?

-Eu... Cred că...

-Treci aici.

   Vocea sa încă era somnoroasă. Şi cu siguranţă îi era somn. Nu voiam să mă întorc în camera mea. Îmi era bine în îmbrăţişarea lui.

   Îi simțeam respirația caldă în ceafă, iar buricele degetelor mângâindu-mi firav, pielea moale a brațului în mișcări de du-te vino.

-Am ceva pentru tine, Anne.

   Îmi întorc întregul corp către el, privindu-l întrebător.

-Este ceva semnificativ, de care sper să-ți amintești.

   Îmi prinde o șuviță ce-mi intrase în ochi, așezând-o după ureche.