𝐓𝐎𝐓𝐔𝐋

𝐂𝐀𝐏𝐈𝐓𝐎𝐋𝐔𝐋 𝟐𝟏

Anne

Aseară e ca și cum nu a existat, Anne Lambert! Nu am simțit nimic nou care să mă facă să te vreau din nou. Ești ca toate de până acum.

   Cuvintele sale refuză să-mi părăsească mintea. Şi totuşi nu mă pot încrede în ele. De ce a avut grijă cu mine? De ce s-a comportat atât de frumos? Refuz să cred că aşa s-a comportat cu toate fetele cu care şi-a tras-o până acum. Este imposibil. L-am simţit acolo. Şi nu doar trup în trup, ci suflet în suflet.

   Liam se schimbase atât de mult. Rănile păreau că au dispărut, dar cicatricile sale nicidecum. Până acum puţin timp mi-aş fi dorit să fiu eu cea care îl repară. Pentru că totul s-a întâmplat din vina mea. Tot ce i s-a întâmplat lui Liam, a fost din vina mea. Mă urăsc atât de mult. Ar fi trebuit naibii să mor în accidentul ăla, şi să dipar pentru totdeauna.

-Draga mea? Pot intra?

   Vocea mamei se aude dincolo de uşă. Îi fac semn să intre.

-Eşti mai bine?

   Renunţ şi de data asta să vorbesc. Nu-mi puteam găsi cuvintele. Nu ştiu cu ce aş fi putut începe. Din nou. O luam de la capăt.

-Încet... Ce s-a întâmplat?

-Mamă, eu nu pot...

   Lacrimile nu ezitau să curgă. Chipul înduioşat al mamei mă priveşte compătimitor.

-Eşti sigură că tu ţi-ai amintit... tot?

-Da mamă, şi doare. Doare atât de tare...

-E normal, draga mea. Amintirile sunt foarte dureroase uneori. Dar cu siguranţă ai avut şi amintiri frumoase. Primul tău premiu? Îţi mai aminteşti ziua aceea?

-A fost una dintre cele mai frumoase zile din viaţa mea. A fost şi bunica acolo... Ma? Îmi este aşa dor de ea...

-Tuturor ne este, Anne! Dar ea e acolo, îmi spune arătând spre fereastră, către cerul înstelat. Ne priveşte şi ne veghează pe toţi. E aici cu noi. E în inima ta.

-Ea nu mi-ar fi ascuns niciodată adevărul, cuvintele ies din gura mea ca o şopată, dar mama le aude.

-Am încercat doar să te protejăm. Se întâmplase mult prea multe lucruri, Anne. Nu ai fi putut duce? Crezi că eu mai pot?

-Mamăă...

   Mama plângea. Nu o văzusem niciodată plângând până acum. Din ce îmi amintesc, până şi la înmormântarea bunicii se abţinuse foarte mult, pentru mine. Şi eram doar un copil. Pe atunci, eram doar un copil. Cine ar fi crezut că într-un an se pot schimba atât de multe lucruri?

   Mă arunc în braţele sale, strângând-o cu putere.

-Noi vom pleca în seara aceasta, pe Den o vom lăsa cu tine. E în regulă aşa?

-Ma, aş vrea şi eu să mă întorc...

-Eşti sigură de asta? Den mi-a spus că se orgnizează o petrecere în oraş. Ar trebui să mergi, Anne! Distrează-te! Ieşiţi cu toţii, dansaţi! Trăiţi-vă viața!

-Dar săptămâna viitoare ne întoarcem şi noi, acasă.

-Mai ai o lună. De ce ai vrea să pleci?

   Nu ştiam cum să-i spun mamei că mi-am pierdut virginitatea cu un băiat care doar m-a folosit. Şi că acel băiat este Liam. Nu ştiam cum să-i spun mamei că vreau să fug de el. Că am nevoie de spaţiu, că am nevoie să mă vindec. Aceasta mă observă imediat, şi se rezumă la a-mi oferi un pupic pe frunte.