𝐓𝐎𝐓𝐔𝐋

𝐂𝐀𝐏𝐈𝐓𝐎𝐋𝐔𝐋 𝟐𝟒

  Anne

Ochii îmi sunt grei. Îmi simt chipul uscat. Corpul slăbit. Nici nu știu câte zile au trecut de când zac în patul mamei. Parfumul ei încă, simțindu-se printre așternuturi.

Mi-aș dori să pot da timpul înapoi, dar știu că m-aș bloca în același loc . M-aș bloca printre amintiri. Printre prea multe amintiri. Aș da de mirosul ei, de brațele sale înconjurându-mi trupul firav, ce se afla pe marginea unei prăpastii. O prăpastie ce rupea lumea ei de lumea mea. Și mi-aș dori să pot construi un pod. Un pod pentru a reuși să o readuc înapoi. Un pod din iubire. De ce nu o pot face? Pentru că iubirea nu este de-ajuns, Anne! Să știi că mama te-ar fi contrazis! Iubirea le poate învinge pe toate. Atunci de ce mama ta nu este aici cu tine? De ce bunica ta nu este nu este aici cu tine? Unde e Liam? Cu toții au plecat! Te-au părăsit! Acceptă asta! Nu! Nu mă pot lăsa să gândesc așa! Nu, nu! Nu mă pot lăsa să gândesc așa!

Pentru că iubirea nu este de-ajuns, Anne!

Și într-adevăr, ajungeam la concluzia că iubirea mea nu a fost de-ajuns. Moartea nemiloasă mi-a luat două persoane importante și dragi din viața mea, iar iubirea mea nu a reușit să-l țină pe Liam Black lângă mine. Iubirea nu este atât de puternică precum am crezut că este. Precum am fost învățată că este. Precum... Și nici nu mai exista vreun precum. Nu mai exista nimic. Poate doar eu... Dar până și eu mă simt ireală.

Eram conștientă că trebuia să mă ridic și să o iau de la capăt, dar nu știam cum să o fac. Nu știam de unde să încep, nu știam cu ce să încep.

Mă ridic stângace, din pat, îndreptându-mă spre baie. Reușesc să mă prind la timp de mânerul ușii, înainte de a face contact cu podeaua. Dau drumul la robinet, așteptând parcă, ca apa să înghețe, ca mai apoi picăturile reci de apă să-mi atingă chipul neînsuflețit.

Mă uitam vexată în oglinda din fața mea, privindu-mi ochii încercănați. Arătam deplorabil.

Mă gândesc dacă mai are rost să mă schimb, sau să mă las în pantalonii de trening ce au fost cândva a mamei, şi în tricoul şifonat ce-l purtasem de câteva zile bune continuu. Şi nu, nu avea rost.

Cobor scările năucă, ajungând în camera de zi. Tata nu părea a fi pe nicăieri. Nici zilele trecute nu cred că a dat pe acasă. Diferenţa dintre mine şi el era că el nu putea accepta lipsa mamei, pe când eu, eu am început să trăiesc cu asta. Amândoi preferam să ne închidem în noi, şi să părem că suntem bine. Ceva tipic familiei Lambert.

Aerul cald de afară mă loveşte fix în faţă când deschid uşa de la intrare. Părea a fi destul de târziu orişicum.

Oraşul nu s-a schimbat deloc în aceste două luni jumătate. Gardul vecinilor încă era stricat. Casa familiei Black a rămas cea mai frumoasă dintre vecini. Maşina lui Rob nici acum nu fusese reparată, pana sa ieşind mai mult în evidenţă ca niciodată. Nona şi bătrânul Jonnah încă mai erau în viaţă.

Deci nu s-a schimbat mare lucru. Sau poate s-a schimbat totul.

Mama.

Îl zăresc pe gazonul verde al familiei Black, pe Noah, jucându-se cu Puppy. Pichinezul meu. Uitasem şi de el, aşa cum uitasem de toţi.

Fac câţiva paşi în faţă, răzgândindu-mă imediat. Nu eram încă pregătită să vorbesc cu el sau cu altcineva.

-Nu astăzi, An! Nu astăzi!

Fac roata împrejur înainte să mă vadă, luând-o pe cotitură la vale.

Îi fac din mână mătuşicii Jenny, ce stătea pe teresa casei, împletind. Ea mai avea grijă de mine când eram mică. În zilele în care bunica nu ajungea la mine, din cauza treburilor de la fermă. A fost un fel de bonă pentru mine, dar şi prietenă în acelaşi timp. Aceasta îmi zâmbeşte larg, ridicând o mână veselă. Simţeam cum oamenii mă priveau cu milă. Dar nu şi ea. Zâmbetul îi era real şi părea a fi singura persoană fericită să mă vadă. Îmi continui drumul, preferând să-mi privesc pricioarele. Ca şi cum astăzi erau foarte interesante. Nu voaim să regret că ieşisem din casă să iau aer, după atâtea zile, ca privirile şi şoşotelile celor din jur să mă facă să mă întorc din drum. Nu era ca şi cum nu eram un om mort.