𝐓𝐎𝐓𝐔𝐋

𝐂𝐀𝐏𝐈𝐓𝐎𝐋𝐔𝐋 𝟐𝟑

     Anne

    Mă mai privesc o dată în oglindă. Rochia neagră până la genunchi, îmi venea destul de bine, pe lângă cizmele din picioare de aceeași culoare. Îmi mai privesc o singură dată și lănțișorul pierdut, trecând cu buricele degetelor peste el. Lănțișor ce a fost al bunicii, lănțișor ce a fost al mamei, iar acum al meu. Ele două se regăseau într-un singur lucru micuț, de o importanță de neînchipuit. Două persoane ce acum se mai aflau doar în inima mea. De acum și veșnic.

-Anne? Ești gata?

   Aud vocea tatei dincolo de ușă, ca o șoaptă unsă pe suflet.

-Aproape. Îi șoptesc la rândul meu. Nu cred că pot face asta, tată.

   O altă lacrimă mi se prelinge pe obraz. Mi-o șterge imediat spunându-mi:

-Anne Lambert, tu ești mai mult decât o luptătoare! Tu ești o Lambert! Nu uita asta!

-Dar acolo, suspin, acolo e mama, tată. Eu... mi-e atât de greu.

   Au trecut trei zile. Au trecut trei zile nenorocite de la acel accident. Trei zile în care singura persoană care mi-a putut fi alături am fost doar eu. Și uită-mă aici. În fața unei oglinzi, îmbrăcată cu rochia mamei de la înmormântarea bunicii. Cu aceeași privire. Cu aceiași ochi. Trei zile în care nu am putut suporta pe nimeni în camera mamei. Trei zile în care m-am scufundat în mirosul ei. Trei zile de lacrimi, țipete, regrete și durere. Trei zile.

-Voi fi acolo, Anne! Lângă tine, mereu!

   Eu și tata făcusem o promisiune. Că ne vom fi mereu acolo unul pentru celălalt, pentru totdeauna de acum în colo. Aveam nevoie de promisiunea asta pentru a reuși să mă ridic. De un impuls. De un motiv pentru care să continui. Aveam nevoie de el.

   Cobor scările la brațul tatei, spre sufragerie. Jos ne așteptau Den, Noah, și părinții lui Black, și... nimeni. Nici nu trebuia să mă aștept că va fi aici. Liam nu e prezent! Încerc pe cât de mult posibil să nu mă gândesc la el în acest moment.

   Eu și tata urcăm singuri într-o mașină. Aveam nevoie de spațiu. Nu mă simțeam în stare să vorbesc, sau să pot purta conversații cu vreunul dintre ei.

   Drumul este al naibii de dureros.

   Mama. Mama se afla deja la capelă. Era cu bunicul. Acolo și-a petrecut ultimele zile. Nu m-am simțit în stare să stau acolo, să stau și să o privesc cum nu mai zâmbește, cum nu-mi mai spune cât de nătângă sunt uneori, cum nu se mișcă. Și știu că ar fi trebuit să-mi petrec ultimele clipe cu ea, dar nu. Este peste mine.

   Ajungem la intrarea cimitirului din oraș. A fost dorința mea să o înmormântăm creștinește lângă bunica. Și pentru a o avea mai aproape de mine. Pentru a o putea vizita mai mereu. Pentru a-i putea aduce de fiecare dată trandafirii albi cu care își umplea de fiecare dată casa. Pentru a o simți aprope. Mai aproape.

   O tăcere morbidă se lasă când calc în interiorul capelei, alături de tata. Eram doar cei apropiați. Bunicul și-ar fi dorit să facă mare tam-tam, dar am zis să nu. E vorba de mama. Înțeleg că este și fiica lui, dar ea și-ar fi dorit să ne aibă pe noi și atât. Nu voiam să văd cum oamenii încep să bârfească și să se ghiontească la înmormântarea mamei mele. Nu ar fi fost corect față de ea.

-Hei ma, am revenit, îi șoptesc ușor la ureche, ca mai apoi să-i sărut creștetul.

   Încă era rece. Mama mea se odihnea într-un sicriu alb, îmbrăcată în rochia ei preferată de vară. O rochie roșie, corpolentă și subțire. Probabil de aceea îi era și frig. Ar trebui să o învelesc?