Două săptămâni au trecut de la accidentul meu. Două săptămâni în care încercasem să răzbesc și să nu mă las pradă gândurilor negre.
Două săptămâni fără puiul meu, fără bunici.
Două săptămâni grele , fără odihnă , fără putere.
Mason îmi era alături . La fel erau și Mira și Scott.
Cei din urmă aflaseră totul a două zi după accident și de atunci erau lângă mine.
m-au externat ieri și am ajuns acasă.
La casă bunicilor , casă în care am crescut ,casă în care sperăm să îmi cresc îngerașul , casă familiei mele.
Era goală, mirosul mâncărurilor bunicii nu mai era .
Sunetul vocii bunicului când îmi spunea povești sub cerul liber nu aveam să o mai aud niciodată.
Eram fericiți. În universul nostru eram împliniți și nu ne lipsea nimic.
Ultimele 3 luni de când mă mutasem la ei fuseseră de poveste.
Erau sprijinul meu și oricât de greu îmi era , ei erau acolo cu o vorba bună și un umăr pe care să plâng.
Of Doamne,cât de greu e. Cât de mult îmi lipsesc.
De ce? De ce? De ce?
Era o întrebare pe care o tot repetăm de 14 zile și care nu îmi dădea pace . chiar atât de mult să fi greșit într-o viață anterioară încât să sufăr și în asta atâtea:?
Întru în living și totul parcă vine năvală peste mine. Credeam că pot face față de un singură dar nu pot.
Am început să plâng și am căzut în genunchi .
- Nu pooot, nu pot ,nu pot...bunicoooo nu mă lasă te rog, bunicule, sunt singură , singură , mi-e atâta de greu fără voi, mi-e atât de dor de voi. Plângeam în hohote.
Mason a venit în fugă lângă mine și m-a ridicat.
- Hai pitico, hai sus.. m-a strâns în brațe și am stat așa o perioada .
Trebuia să pregătesc totul pentru înmormântări dar nu eram în stare.
Mira și Scott fuseseră un real ajutor cu tot ce ține de partea aia pentru că eu numai când pomeneau de ceva legat de asta , plângeam.
Azi era ziua respectivă de care îmi era frică .
Azi era ziua în care aveam să îmi pun bunicii la odihnă veșnică.
M-au lăsat cu un suflet strivit de durerea apăsătoare și snguratate.
- Te ajut să te schimbi sau crezi că poți singură?
- Te rog nu pleca, te rog.
- Nu plec. Hai să îți găsim rochia de care ziceai și să terminăm cu asta.
Am mers în camera mea .
Era un dormitor tipic fetelor cu nuanțe de roz pal și alb un pat mare și alb cu baldachin. Pozele atârnate, de când eram mică umpleau peretele de lângă birou. Bunicii mereu îi plăcuse că o față să aibă camera în culori pastelate și deschise. Avea o problema cu hainele și orice altceva de culoarea neagră.
Ce ironic. Azi așa mă îmbrac bunico, așa cum ție nu îți plăcea, așa mă îmbrac pentru voi Îmi zic în gând.
Caut prin dulap rochiță neagră de care știam sigur că o pusesem în bagaj când venisem.Îmi scot și paltonul negru pentru că vremea se racorise .
