O nouă viață

Filă de jurnal...

"Niciodată nu vei ști cât de adevărat este un lucru dacă obligi acea persoană să îl facă. Este valabil și în cazul sentimentelor."

Sunt anumite lucruri peste care ne este imposibil să trecem, care ne bântuie o viață întreagă și care ne transformă în ceva diferit de ceea ce eram înainte. Uneori niște simple cuvinte spuse în glumă ne fac să ne fie teamă de niște lucruri atât de minore, încât nimeni nu crede că teama din spatele lor este atât de mare.

Sunt unele forme de tristețe atât de adânci, încât știi că trebuie să râzi, să trăiești, să te implici fizic în tot, dar sufletul îți plânge. Nu reușești să îl alini și te oftici căci tu ai vindecat atâtea inimi, dar ție nimeni nu a știut să îți panseze rănile. Nimeni nu a știut să îți redea speranța așa cum tu ai făcut-o cu ei și la un moment dat îți dorești să întâlnești persoane ca și tine. Care pur și simplu să te asculte ore întregi, iar la final să știe cum să te facă să râzi.

Nu sunt în depresie. Sau cel puțin așa zice psihologul. El doar încearcă să dea un nume sentimentelor pe care le am, însă eu știu că nu va reuși, nu mă înțelege.

Am încercat. Mi-am povestit temerile, nu făcusem niciodată asta, dar totuși am făcut-o astăzi. În mintea mea, erau adevărate coșmaruri, aveau sens, aveau un început și un final și mă bântuiau, însă când am început să vorbesc despre ele am observat cât de mare era uimirea celor ce mă ascultau, parcă nu credeau, parcă se gândeau cât se insignifiante sunt acele chestii care pentru mine erau adevărate coșmaruri. Spuneau că o să fiu bine, nu îi contraziceam, toată lumea are dreptul să spere.

Pentru prima dată, începeam să o cred pe mama, poate chiar era vina mea pentru tot, poate mintea era pur și simplu haotică, fără un fir logic, poate aveam probleme. Jur că am încercat să caut ajutor, dar mi-a fost teamă iar, am fost laşă.