O nouă viață

13

Săptămânile trec iar eu sunt la fel ca la un copil mic care învață pentru prima oară să meargă.

Încă sunt pierdută în spațiu, nereușind să îmi amintesc de majoritatea persoanelor din viața mea. Toți reprezintă doar niște umbre, nu reușesc să îi deosebesc și îmi amintesc doar momentele în care am fost fericită, însă fără a vedea chipuri, fără a auzi vocile, totul e ca un film vechi și fără sonor.

Se mai întâmplă uneori să mă salute diverși oameni, iar eu trebuie să le răspund la fel, deși nu îmi amintesc nimic de ei.

Alteori aud tot felul de lucruri de la cei care încearcă să îmi povestească cum era viața mea înainte, mai ales ce s-a întâmplat în trecutul meu. În prima săptămână eram curioasă, vroiam să știu totul, dar acum văd că toți îmi spun numai lucruri triste, nu mai vreau.

Într-o zi, trecând pe lângă două fete, mi-am auzit numele din greșeală. Am vrut să merg mai departe, gândindu-mă că sunt atâtea fete pe care le cheamă Angela, nu vorbesc ele tocmai de mine. Apoi am auzit ceva și de un băiat Maddox, iar asta m-a făcut curioasă.

"Am auzit că Maddox a fost singurul care a stat în permanență cu Angela la spital. Ceilalți mai plecau când pe la școală, când la muncă, dar știu sigur că el imediat cum a auzit de accidentul ei a venit în țară și nu s-a mișcat de lângă ea. Mulți și-ar dori o asemenea iubire." Spunea o brunetă către amica ei, o roșcată gen skinny.

"Fată, nu știu ce să zic... Am fost și eu la ea la spital, știi doar că eram prietene bune când eram mici, dar apoi ea s-a depărtat. Am vizitat-o de câteva ori și mereu am găsit doi băieți stând cu ea și uneori și câteva fete."

"Băieții erau Maddox și Michael, iubitul ei." Reluă bruneta.

"Își făcuse iubit?!" Întreabă șocată roșcata, schimbându-şi brusc expresia feței când bruneta a aprobat din cap. "E prea frumos, păcat că nu a trecut pe la mine cât timp a fost ea în comă", continuă aceasta, râzând, în timp ce fata cealaltă care părea să știe atâtea despre mine, se albise. M-a văzut.

Am încercat să îmi păstrez calmul și am zâmbit cât am putut de drăguț către roșcata căreia îi cam sucise mințile o simplă întâlnire accidentală cu prietenul meu. Pe un ton dulce, dar amenințător, i-am spus direct: "Nu meriți tu un asemenea băiat.", după care am plecat, lăsând-o cu ochii în soare, uitându-se cum mă depărtam.

Eram sigură de ceea ce spuneam, deși nu mai aveam memorie, știam că Michael este cu adevărat special. Știam asta din toate gesturile frumoase pe care le făcea zi de zi, acele gesturi micuțe care te surprind atât de tare încât ești euforic toată ziua. Venind din partea lui, cred că orice mă putea face să zâmbesc. Zilele trecute, de exemplu, m-a alintat; nu era prima oară când o făcea, dar mi-a zis într-un fel în care nu îmi mai zisese niciodată, sau cel puțin așa cred. Jur că am plâns de emoții când am citit și Doamne, era doar un cuvânt! Un simplu alint, amestecat cu o urare de noapte bună și pus undeva la final, ca și cum ar fi fost cireașa de pe tort. Și ce delicioasă a mai fost cireașa aceea... Poate am mai plâns și înainte de fericire, dar sunt sigură că nu a fost o fericire la fel de mare ca aceea. Aş da un an din viață să mai zică o dată, dar îmi este frică că a doua oară nu va mai fi la fel ca prima dată. Dar tot aș risca.

Problema mea era însă alta: nu aveam nicio idee cine era Maddox, cum l-am cunoscut și ce este el pentru mine. Mai ales, ce este cu iubirea despre care vorbea bruneta? Nu m-aş vedea vreodată având ceva mai mult de o prietenie cu acest personaj dubios, care mereu mi se pare că se comportă ciudat.

Îmi amintesc de prima săptămână după externare, când eram pe afară cu Michael, stăteam pur și simplu îmbrățișați pe o bancă din parcul meu preferat. Și exact după ce m-a pupat grijuliu pe frunte, l-am văzut pe Maddox cum se uita la noi de parcă ar fi plâns, apoi s-a enervat brusc și a plecat fără să se mai uite înapoi.

Chestia asta m-a indispus după aceea toată ziua, m-a făcut să mă întreb întruna ce se întâmplă cu el. Când sunt singură cu el are grijă să fiu bine și face glume, deși uneori mi se pare că încearcă doar să își ascundă veșnica tristețe.

Cred uneori că s-a întâmplat ceva cu marea lui iubire. Poate cea care îi era suflet pereche l-a părăsit pentru un moft trecător, poate că el a pierdut-o din cauza orgoliului lui sau poate din cauza altui băiat care a știut cum să îi pătrundă în inimă. Probabil că iubita lui nu a ținut la el și poate de fiecare dată când vede un cuplu, își dorește să fi fost și el atât de fericit.

Încercam să găsesc diverse motive pentru care mă intriga atât de mult prezența lui în viața mea, mai ales că nu știam ce este el de fapt pentru mine sau ce a fost. Îi știam doar numele și vârsta, atât.

O voce din cap îmi spunea că el suferea din cauza unei iubiri care nu a reușit să se împlinească, deși depășise de mult tiparele unei relații normale. O iubire în care ei erau suflete pereche, însă exista mereu ceva care îi despărțea, iar când s-a întâmplat ca ea să se îndrăgostească de altcineva, în același timp au dispărut şi toate impedimentele. Dar ei nu vor fi împreună nici acum, ea este deja cu altcineva, iar el rămâne singur pentru că nu a știut cum să scape de obstacole la timpul potrivit. Acum vede că ea nu îl putea aștepta toată viața, acum vede că a pierdut-o pe cea care era totul pentru el, însă pe care nu a știut să o prețuiască îndeajuns încât să o țină lângă el. Iar ea și-a eliberat inima și a lăsat-o să călătorească până a găsit pe cineva mai bun, pe cineva care a știut și care știe să o păstreze alături de el.

Îmi dau o palmă mental pentru că am ajuns până aici cu aceste ipoteze demne de un film de dramă sau de un roman tragic. Adică wtf, este imposibil ca fata care îi era suflet pereche lui Maddox să renunțe la el după atâtea experiențe prin care au trecut împreună și atâtea promisiuni pe care posibil că și le-au făcut.

Vocea mea idioată încearcă iar să îmi zică ceva, însă de data asta nu vreau să o mai ascult, după care încep să înjur când îmi dau seama că acum am impresia că aud voci. Totuși, mă întreb care este adevărul cu acest personaj, de ce are acea privire și de ce această presupunere tristă mi se pare din ce în ce mai reală. Mă gândesc și în ce context ar fi putut fi adevărat tot ce am gândit eu.

Poate în contextul unei noi iubiri sau poate în contextul unui accident groaznic sfârșit cu pierderea tuturor amintirilor.