O nouă viață

11

Sunt momente în care nu știm în ce parte să mergem, nici măcar nu știm unde ar trebui să privim.

Sunt atât de slabă ... și nu fizic. Doamne, și cât de slabă pot fi în noaptea asta! Da, am rămas singură, toți dorm, toți au ales să mă părăsească acum, iar eu i-am lăsat să plece. Ei au plecat poate crezând că îi voi opri, dar cu tot egoismul meu și nu puteam face asta, nu pot să țin pe cineva cu mine doar pentru că vreau eu. Cred că asta este una din multele mele greșeli, mereu am așteptat de la alții și niciodată nu mi-am arătat sentimentele. De ce îmi este oare atât de teamă ... poate pentru că atunci când i-am rugat să nu plece, s-au scuzat și m-au lăsată tot singură, poate de asta refuz acum să îmi mai exprim sentimentele. Doamne, cât mi-aş fi dorit să îi zic să rămână cu mine în noaptea asta, dar atât de teamă mi-a fost că nu va vrea...

Noaptea este un sfetnic bun, poate că nici el nu doarme, poate se gândește ce va face mâine la liceu sau poate că, printr-o coincidență, se gândește la mine. Oare cineva plânge acum?

De ce sunt singură atunci când plâng? Mi-aş dori să am curajul de a cere cuiva să stea cu mine, să mă liniștească, aș vrea să fiu bine datorită cuiva.

Nu zic că nu am pe cine să sun, pentru că am. După atâta timp, știu că indiferent cât ar fi ceasul, Maddox îmi va răspunde mereu la telefon. Nu contează că acum este ora 2:55, iar el se duce la muncă la ora 7. Nu. Pentru el nu contează asta, timpul ne-a învățat cât de mult contează PRIETENII, mai ales când există o relație atât de specială ca a noastră.

Da, l-aş suna. Dar nu o fac. Îmi e frică, nu știu de ce. Știu că o să mă certe pentru că acord atâta importanță lucrurilor mici și știu că mă va lua la întrebări, va dori să știe motivul lacrimilor mele. Ca de obicei, nu voi vrea să îi spun, doar voi sta cu el în telefon și voi plânge, iar el va asculta și va încerca să mă facă să râd.

Dar nu îl sun. Vreau să plâng.

Știu, oricine ar zice că îmi place să mă chinui singură și poate că așa este. Trebuie să plătesc pentru că mi-am încălcat jurământul. Am jurat că voi uita de 'sentimente' și că voi trăi numai pentru visul meu, am jurat că nu voi mai plânge niciodată, decât de fericire atunci când îmi voi vedea visul cu ochii.

Și mult timp nu am mai plâns. Mi-am încuiat undeva în adâncul inimii toate visele legate de ceea ce cândva m-a distrus, iubirea. Da, visam și eu mai demult, până când prințul meu mi-a arătat că nu sunt în basme. Nu l-am urât niciodată pentru asta și nici măcar nu l-am învinovățit pentru că m-a părăsit în fața celei pe care o numea 'curvă'. Nu. M-am urât, am crezut că sunt de vină pentru tot, că am greșit undeva, că am făcut ceva. El nu a aflat niciodată cât am plâns în ziua aia...și în săptămânile...lunile următoare.

Da...Am jurat că nu o să mai visez vreodată la un viitor cu cineva, am jurat că nu mai plâng pentru nimeni. Doamne, cât de tare mi-am încălcat jurământul ...

A fost o plăcere vinovată și încă savurez din ea, încă mă gândesc la o plimbare pe plaja, într-o noapte de vară, ținându-mă de mână cu cel pe care îl iubesc, iar apoi mă văd lângă el peste încă 50 de ani.

Da, ar putea pleca în orice moment din viața mea, aș putea rămâne la fel de singură cum eram și înainte. Dar inima mea nu crede că o va face vreodată.

Poate de asta plâng. Am ajuns atât de slabă...

Nici geloasă nu eram înainte și jur că acum mă gândesc doar la metode de ucis pe loc doar când aud numele unei fete. Asta înseamnă nebunie, prostie sau frica de a pierde pe cineva în favoarea unei fete mai frumoase, unei fete care poate este mult mai bună decât tine din toate punctele de vedere ?

Da, sunt slabă. Și tot ce vreau este să știu cât de mult însemn pentru el. Sunt nebună probabil, poate am o obsesie de a auzi mereu ce reprezint pentru oamenii din viața mea. Sau poate că sunt atât de nesigură pe mine încât am dezvoltat o teamă ciudată, teama de a fi înlocuită. Nu știu de ce vreau mereu să aud dulcegării, pentru că în general le-am urât și cred că o parte din mine încă le urăște. De ce le urăște? Pentru că sunt atât de nesigură pe mine încât nu cred că le merit. De ce ? Nu știu, poate că glumele proaste pe seama aspectului meu m-au marcat încă de la grădiniță. Da, e ușor să dau vina pe alții și de fapt toată vina este la mine.

Sar de la un lucru la altul și nici eu nu știu unde vreau să ajung, am pornit de la lacrimi cred...

A fost un moment în viața mea când nu mai aveam lacrimi. Nici de fericire, nici de nervi, nici de durere. Pur și simplu, am secat atunci. Iar acum...plâng în sfârșit.

Da, sunt liberă. Sunt liberă pentru că am sentimente iar, iar asta nu poate decât să mă bucure, chiar dacă acum plâng. Și mă descarc într-un mod nu știu cât de sănătos, dar mă simt mai bine acum, mă simt epuizată, poate voi reuși să adorm...

De ce plâng? Nu știu.

Plâng pentru că am rămas singură în timp de toți dorm.

Plâng pentru că îmi doresc o pisică de mai mult de un an, dar mereu am auzit scuze. Scuze, scuze, scuze. "Așteaptă să mai crească, așteaptă să găsesc pisică, așteaptă să vin acasă, așteaptă..." ceva concret? Niciodată.

Plâng pentru că nu e nimeni cu mine să mă țină în brațe, să știu cum este să plângi de față cu cineva care să îți șteargă lacrimile. Niciodată nu am făcut asta, mereu am fost o laşă care nu a reușit să își arate sentimentele, care s-a prefăcut a fi puternică și care de fapt, tot timpul fugea în baie să plângă.

Plâng pentru că aș da orice să mă duc acum la mama, să o trezesc și să mă țină în brațe, fără să mă ia la întrebări, fără să mă certe. Dar nu o să facă asta și nici eu nu o să mă duc la ea.

Plâng pentru că ... nu știu. Nu mai vreau să mai știu, să mai zic nimic, nu mai vreau să fiu invadată în propriul meu spațiu dar totuși vreau ca oamenii speciali pentru mine să mă cunoască. Sunt atât de ciudată, plină de contradicții...

Poate că totuși ar trebui să ies undeva ...

E noapte, dar nu contează. Ies în bătaia dură a vântului și îmi iau tot curajul din lume, apelând numărul lui Maddox. El mă va ajuta, ca în totdeauna, da.

Plină de speranță, îl sun și, cu greu, răspunde o voce care pare că a plâns mult.

Cu un glas încet, abia șoptit, aud un "Vorbim mâine, abia am adormit", apoi s-a închis.

Și aș fi jurat că va fi alături de mine, a zis să îl sun oricând am nevoie de el.

Sunt singură pe mijlocul străzii și parcă vine ceva, dar lacrimile îmi încețoșează complet vederea și nu mă chinui să mă uit, ce ar putea să fie la ora asta?

Ultimul lucru pe care îl mai simt este o lovitură, urmată de niște cauciucuri care se învârt nebunește pe asfalt, apoi liniște ...