O nouă viață

23

Din perspectiva Angelei

Mă săruta încet și mă strângea în brațele lui în același timp, încercând să îmi ofere protecție, dar nu simțeam nimic. Nu știu de ce eram acolo, nici măcar nu mă simțeam atrasă de el, nu știu de ce vroiam să fac asta. M-am oprit din a-l săruta pe buze și i-am lăsat un pupic dulce și apăsat pe gât, făcându-l să tresară și să se încordeze brusc.

Chris mi-a ridicat bărbia pentru a mă privi în ochi, dar nu vrut să îl las să facă asta, ochii mei erau în lacrimi, tânjind după altă persoană. L-am sărutat iar și am refuzat să îi mai dau drumul, pentru că nu vroiam să își dea seama de nimic.

Mă întreb de ce am lăsat să se întâmple asta. Trebuia să fie doar o ieșire cu verișoara mea, Deedee.

Acum câteva ore am sunat-o să îi spun că am nevoie de o persoană cu care să vorbesc, dar ea deja era cu mai mulți prieteni, printre care și acest băiat, Chris, cu care vorbeam și eu din când în când, dar cu care nu eram mai mult decât prieteni. Nu știu cum s-a întâmplat asta, dar acum toți au plecat, iar eu și cu el am început să ne comportăm ca un cuplu, deși sunt sigură că mâine nici nu ne vom mai aminti unul de altul.

Un gând nesuferit nu vrea deloc să îmi dea pace și renunț să mă mai lupt cu el, dându-i curs. Îmi e dor de el. Nu cred că este sentiment mai neplăcut decât să fii cu unu' de mână și cu altu' în gând. Dar toate trec, nu?

Atunci când oamenii din viața ta îți închid ușa, nu poți decât să mergi mai departe, luptând cu toate forțele pentru ceea ce ți-a mai rămas. Ești susținut pe moment de cineva, ești ajutat de acea persoană, dar când ea pleacă? Seara tot singur rămâi și oricât de mult ai minți că nu te mai doare, doar seara ies toate chinurile la iveală.

Eu... eu mă simt singură, sunt singură. Suntem stăpâni pe deciziile noastre, dar suntem sclavii deciziilor proaste pe care le luăm. Nu voi cenzura ce simt, pentru că știu că singura metodă de a trece mai departe este acceptarea și iertarea. Și nu mă refer la a ierta pe cineva, ci la a mă ierta pe mine pentru ce am făcut, iar seara asta petrecută cu Chris este unul din lucrurile pe care trebuie să mi le iert.

N-am de gând să pun pe cineva să vorbească în locul meu și nici nu am să îmi ascund sentimentele în spatele unor mesaje în care să susțin că nu doare. Pentru că doare, dar totul trece.

"La ce te gândești?" Mă întreabă Chris, mângâindu-mi obrazul cu vârful degetelor.

L-am privit cu ochi goi, gândindu-mă repede la ce pot să îi răspund. Nu am găsit nimic bun, așa că am început să îl sărut iar, șoptindu-i printre săruturi "la nimic".

Am închis strâns ochii, refuzând categoric să mai las vreun gând să îmi pună stăpânire pe suflet, pentru ca mai apoi să mă ardă încet și sigur, la foc mic.

Valul de răcoare pe care l-am simțit brusc m-a făcut să mă cuibăresc în brațele lui Chris, căutând căldură. Am haine lungi, negre și e iunie, dar simt că îngheț de frig. L-am luat de mână pe băiatul brunet de lângă mine și ne-am ridicat amândoi de pe bancă. M-am întins pe vârfuri să îl sărut, apoi am fugit, știind că de mâine nu ne vom mai vorbi niciodată. De unde știam? Nu știu de unde, dar știam.

Am alergat printre blocuri până am ajuns la mine acasă și m-am aruncat între pernele moi, unde am început instantaneu să plâng. De ce am cedat în fața unui tip pe care nici măcar nu îl simpatizez? De ce mi-am trădat sentimentele în halul acesta?

Las lacrimile să îmi alunece în voie pe obraji și mă gândesc obsesiv la o întrebare. Dacă ochii sunt bucăți de inimă, atunci lacrimile ce sunt?