Pe Cine Iubești? Pe Mine!

17. Alo, Fericirea?

Sophia

—Apropo, cum îl cheamă? Îl întreb privind micuța fiară care a pus stăpânire pe patul meu.

Nu este mai mare decât rigla cu care mă joc eu acum sau mai bine zis arma mea de apărare în cazul în care vrea să mă atace. Părul negru scurt scoate în evidență bandajul alb de la picior, iar la fața și la coada  blana este mai deschisă, maronie. Ochii îi sunt căprui și rotunzi ca doi nasturi, dar aprigi și nemiloși când mă privește. Reușește să mă sperie, deși este un puiuț.

      Mă privește cu suspiciune încă. Ar vrea să mă muște, dar  realizează că eu sunt cea care îi dă de mâncare și să mă atace nu mai este o varianta  bună pentru că nu vrea să rămână flămând, așa că stă în gardă și așteaptă reacția mea. Și eu aștept pe a lui urmărindu-l atent.

        Simt că am pierdut deja o bătălie în fața lui. El tronează în mijlocul patului meu, iar eu stau pe scaunul meu negru de birou  mișcându-mă pe el în dreapta și în stânga căutând un plan bun pentru a îmi recuceri patul. Nu de alta, dar nu vreau să dorm în scaun.

—Nici unul. Ce nume ar fi potrivit? Mă întrerupe din tâlcuirea planului vocea masculină din telefon.

—Nu știu! Este câinele tău! Am promis doar că voi avea grijă de el o perioadă scurtă de timp, nu că îi voi deveni nană. În telefon se aude cum  a  pufnit într-un râs discret.

—Toto? Spune după o secundă de meditație.

—Nu! Nu se potrivește! Toto este un nume pentru un cățeluș drăguț, naiv, un pic tont. El nu este așa. Îl aud pe bărbat cum râde și pe câine cum mârâie la mine, îi răspund cu o încruntare celui din fața mea. Îl ameninț în gând că o să doarmă pe jos și eu în pat. Ai răbdare doar!

—Nero este potrivit. Răspund fără să  îl scăp din priviri pe câine .

—Îmi place! Așa rămâne! Vezi că te pricepi! Până mă întorc o să fii experientă în câini. Îmi spune pe un ton jovial.

—Haha! Răspund cu un râs ironic.

—Nu cred! Îl voi lăsa la bunicul meu de mâine. Completez pe un ton serios.

—Credeam că tu vei avea grijă de el... Pot simți cu ușurință dezamăgirea din vocea lui care îmi creează o stare de neliniște.

—Voi trece zilnic pe la el. Nu-l abandonez. Spun repede cuvintele dorind să alung acei nori de tristețe ce au apărut pe cerul nostru senin. Nu vreau să dezamăgesc singura persoană care crede în mine

— Oricum până mâine aveți timp suficient să vă împrieteniți. Câinele respectă pe cel care îl hrănește. I-ai dat de mâncare, nu? Din tonul lui serios înțeleg că există o mică temere ca Nero să nu aibă aceeași soartă ca celelalte animale pe care le am avut.

—Aici avem o mică problemă. Probabil aici s-a produs ruptura. Am desfăcut punga cu grăunțe, adică mâncare uscată de câini, și i-am pus  porția recomandată și am plecat pentru câteva minute. Când m-am întors l-am găsit cu botul în pungă. A trebuit să mă lupt cu el când i-am luat-o și chiar a vrut să mă muște. Mă plâng la el ca un copil mic mamei.

—Poate i-ai dat prea puțin...

—Nu! I-am pus exact cât mi-a spus veterinarul. Am cântărit înainte să îi dau și era fix cât a spus el.  Sunt întreruptă de râsul lui puternic. Nu pot să nu mă întreb de ce râde? Ce a fost amuzant? Eu am vorbit foarte serios.