Pe Cine Iubești? Pe Mine!

1. Întoarcerea

Sophia

Trag aer în piept înainte să deschid ușa de la taxi, apoi cobor în fața casei în care am locuit atâția ani. Uitasem cât este de impunătoare și cât de mică sunt eu. Când mă uit la ea, îmi aduc aminte de copilăria mea tristă. Părinții mei au fost din totdeauna foarte stricți, cu reguli peste reguli și nu îi interesa dorințele mele. Nu aveam voie să spun ce gândesc, ce doresc, trebuia doar să ascult ce aveau ei de zis. Ei îmi repetau într-una că îmi doresc binele și de asta se comporta așa, dar dacă stau bine să mă gândesc, nu m-au întrebat niciodată ce vreau sau ce simt. Sentimentele mele au fost inexistente pentru ei, de parcă eram doar o păpușă cu care ei se jucau după bunul plac. Acum m-am întors acasă pentru a tăia sforile cu care mă manevreau. Vreau să îmi revendic drepturile asupra mea și să îmi câștig libertatea.

Trag după mine troleul roșu cu toate lucrurile mele. Deși am venit cu bagajul la mine nu am de gând să locuiesc aici mai mult de doua zile până îmi găsesc un apartament. Vreau să fiu pe picioarele mele, dar aproape de ai mei. După câte mi-au făcut, eu tot îi iubesc, sunt părinții mei și îi voi iubi mereu.

Planul meu este să lucrez cu tata ca arhitect la firma lui. Să îi demonstrez cât sunt de bună și să îl fac mândru de mine, doar am terminat prima din promoție facultatea de arhitectura. A fost ușor să obțin rezultate bune la învățătură, greu a fost să îi conving pe ai mei să aibă încredere în mine.

Am avut mare noroc cu unchiul meu din partea mamei care locuiește în același oraș cu universitatea la care am studiat. El a fost paznicul meu, dar nu a regretat nici o secundă. Nu am făcut nimic ieșit din comun pentru o adolescentă. Nu am consumat droguri, alcool în cantități prea mari și în fiecare noapte am dormit acasă. Bine, câteodată noaptea începea mai spre dimineață, dar la o oră destul de rezonabilă pentru o tânără.

Unchiul are o concepție mai modernă despre cum să crească un copil. După el trebuie să știu de toate, dar să fac doar ce îmi place și nu îmi face rău. M-a învățat să am grijă singură de mine și să fiu responsabilă de deciziile pe care le iau.

Deschid ușa de mahon și intru în casă mai hotărâtă ca oricând, cu toate că inima îmi bate nebunește. Lili, servitoarea noastră, mă întâmpină cu o privire rece. Mă măsoară din cap până în picioare, strâmbă din nas și scutură ușor capul în semn de negare. Se pare că nu apreciază schimbarea mea, dar eu o ador. Mi-am vopsit părul în roșu ca focul, iar buclele îmi ating talia subțire ca niște flăcări. Nu este o culoare apreciată de mulți, dar exprimă curajul, pasiunea și putere mea.

Trec de ea și mă îndrept spre biroul tatei. După cum îl cunosc sunt sigură că este acolo uitându-se pe vreo schiță chiar dacă este weekend. Deschid ușa maro și îi văd pe ambii mei părinți. Tata, un bărbat înalt, bine făcut care mai păstrează din frumusețea lui masculina chiar dacă anii au trecut peste el și ia înălbit părul, se ridică în picioare. În fața lui stă mama. Se ridică și ea, doar că ea este mai mică, mult mai mică, așa ca mine, minionă. Eu am luat multe din trăsături mamei, înălțimea, construcția corpului în formă de clepsidră și un par mătăsos, doar că ea tot timpul l-a vopsit șaten, culoarea ei naturală. Îmi pare rău că nu am și ochii ei verzi ca pădurea. Eu îi am căprui la fel ca tata, doar că ai mei nu scăpără acum fulgere și nici nu sunt sub niște sprincene groase, negre și încruntate. Aș putea spune că nu sunt încântați să mă vadă, dar totuși sunt fata lor și nu ne-am mai văzut de mult timp. Așteptam să fie mai fericiți.

-Ce-i la halul tău? Urlă tata la mine.

-Vai Doamne, ce fel arăți! Își duce mama mâna la gură și dă din cap.

-Ce-i cu părul asta și cu hainele astea? Parcă ești....o ușuratică! Continuă să țipe tata.

Știam că tata nu va aprecia culoarea părului meu. Dar hainele, ce au? Sunt îmbrăcată cu o pereche de blugi albaștri deschiși, mulați într-adevăr, dar nu indecenți. Și bluza urmează linia corpului, dar nu este foarte mulată. Decolteu ei rotund este decent, lăsând să se vadă foarte, dar foarte puțin din sâni. Nu consider că sunt îmbrăcată așa de rău.

-Bună ziua, în primul rând! Spun după ce îmi adun curajul din tot corpul.

-Bună o fi pentru cei care au niște copii decenți, nu pentru mine. Tu te-ai văzut în oglindă? Mă întreabă ironic.

-Da! Și îmi place! Răspund mândră de mine.

-Serios?! Pentru că mie nu! Arunca cu un pahar în peretele de lângă mine.

-Trebuia să te întorci mai cultă, mai educată, nu mai proasta și tupeistă. Vezi că tupeul asta al tău mie nu îmi place. Ai uitat cine sunt eu? Sunt tatăl tău cel care te-a crescut! Mă cutremură vocea lui impunătoare.

-Tată nu mai sunt copil...

-Ești o ușuratică după cum arăți! Mă întrerupe tata arătând cu mâna dezgustat spre mine.

-Ba nu!
Nu termin de spus aceste cuvinte pentru că palma lui grea se lipește dureros de fața mea. Am uitat cât de mult doare palma dată de el. Am uitat că dacă voi îndrăzni să îl contrazic voi fi pusă la punct cu o palmă. Am uitat... Sau poate am vrut să uit.

-Atâta timp cât ești în casa mea nu voi accepta să arăți așa. Mâine să nu mai fii roșie în cap! Ai înțeles!
Îmi dă el ordine și eu trebuie să execut fără comentarii, dar nu pot de data asta.

-Nu! Îmi place părul meu! Voi pleca din casa asta, dacă nu îți convine! Spun printre lacrimi dezamăgită de ei.

-Da?!
Ia o foarfecă de pe birou și o bagă în părul meu tăind șuvițe întregi, chiar dacă mă împotrivesc.

-Voi pleca tată! Nu mai ești stăpânul meu! Țip la el ridicându-mă de jos cu părul pe jumătate tăiat.

-Nesimțită mai ești!
Nu apuc să ripostez că îl văd cum își duce mâna la inima și după fața lui îmi dau seama că are o durere cruntă. Mama îl strigă și se duce la el. Alarmată de țipete vine și servitoarea. Aceasta sună la ambulanță și apoi mișună amândouă lângă el. Doar eu stau pe canapeaua de piele. Stau incapabilă să reacționez. Simt cum corpul nu răspunde, să se ridice să vadă ce face tata sau să facă ceva, orice, el doar stă greu scufundat pe canapeaua moale cu o voce în minte care răsună ca un ecou în golul din mine : era să îl omor pe tata!

* * *

Stau pe scaunul de la birou și privesc pe geamul luna uriașă care îmi luminează camera. Sunt încă în stare de șoc și nu îmi vine să cred că din cauza mea tata a făcut un preinfarct. Era să moară din cauza mea.

Liniștea este distrusă de ușa care se deschide și se trântește de perete. Pe ea întra mama nervoasă, plânsă, obosită și cu părul ciufulit. Este prima data în viața mea când o văd așa neglijentă. Ea tot timpul avea grijă ca imaginea ei să fie impecabilă.

-De asta ai venit? Să îl omori? Asta ai vrut?
Mă uit cu lacrimi în ochi la mama cum mă înjunghie în piept cu niște cuvinte pline de răutate.

-Nu...
Murmur încetul cu regret și durere. Nu am vrut asta, am vrut libertate. Să fiu o tânără ca oricare alta. Nu am vrut să îi fac rău. Eu îl iubesc așa cum este el, doar este tatăl meu.

-Ei bine nu ai reușit! Este bine la spital, dacă te interesează...
Oare chiar nu vede cât mă dor cuvintele ei?

-Dar începând din aceasta clipă ești pedepsită până îți ies fumurile astea din cap. O să te vopsești la loc, o să îți cumpăr alte haine, pentru că voi arunca toate cârpele astea și nu vei primii nici un ban.
Deci acesta este rezultatul răzvrătirii mele, să fiu pedepsită ca un copil de trei ani, dar voi accepta pentru că nu vreau să mai provoc durere.