Dark Paradise

Zambetul

In primul rad vreau sa-mi cer scuze ca am intarziat atat de mult cu actualizarea acestei carti, dar din cauza unor anumite conjuncturi nu am putut sa scriu. Totusi nu cred ca ati simtit prea mult lipsa unei depresive care isi plange de mila, dar, haideti sa incheiem aici.
In al doilea rand, asa cum spune si titlul acest capitol va fi despre, ei bine... zambet.

Desi pare ciudat, sunt destul de multe de spus, pentru ca zambetul fiecarei persoane ascunde ceva, ascunde o poveste. Si, din nefericire, aceasta poveste nu este intotdeauna una fericita...

Dar ce este de fapt zambetul?
Dictionarul da o descriere mult prea stiintifica, mult prea greu de inteles de cei care au uitat cum e sa zambesti din tot sufletul, cum e sa te bucuri de fiecare moment din viata ta. 

Oare cate dintre zambetele pe care le vedem zilnic sunt reale?

Ore cati dintre acesti oameni zambesc cu adevarat de fericire? 

Din nefericire... nu sunt multi cei care zambesc cu adevarat. Multi au invata cum sa foloseasca zambetul ca pe o fatada in spatele careia sa-si ascunda durerea, suferinta, tristetea.

Cati dinte cei care se prefac mai stiu de fapt cum e sa zambesti de bucurie?

Cati dintre ei nu se prefac chiar si atunci cand spun ca sunt fericiti?

Acum realizez ca, de fapt, sunt una dintre acesti oameni. Tot ceea ce fac, fac cu zambetul pe buze, dar de fapt, incer ca ascund tot ceea ce simt. Niciodata nu mi-a placut sa-mi arat suferinta, sa arat ca imi e greu. Pentru ca oamenii profita de fiecare pas gresit pe care il faci pentru a te tine la pamant si pentru a putea profita de tine. Asa ca, asemeni unui proverb japonez "Un ninja nu-si arata niciodata slabiciunile, nici cand moare de foame." nici eu nu am de gand sa-mi arat sufletul.

Mereu am urat sa le arat celor din jurul meu ca imi e greu, sa le arat ca nu sunt bine, ca am preobleme, pentru ca mereu am crezut ca oricum nimanui nu-i va pasa de ce simt eu cu adevarat. Am parut mereu fata draguta si zambitoare, dar... Oare si-a dat cineva seama de intunericul din inima mea? Poate pentru unii par prostii, asa ca pe acei oamenii ii sfatuiesc sa se opreasca acum din citit. Nu oblig pe nimeni sa-mi asculte "filozofiile" despre mine si despre viata pe care o am. 

Cei care au ramas, inseamna ca se simt la fel ca mine. Inseamna ca isi pun aceleasi intrebari. Si am si un raspuns... Nu, nimeni nu isi da seamana de ce simte celalalt din simplul motiv ca nu ii intereseaza sau poate din cauza ca noi, cei care trecem prin asta, stim sa ne ascundem mult prea bine in spatele aparentelor. 

In cazul meu, si probabil al multora dintre cei care citesc aceasta carte, intrebarea cea mai potrivita ar fi: "Oare pe mine cati ma cunosc cu adevarat? Oare pe cati dintre oamenii de care sunt inconjurat ii pot numii prieteni?" Cred ca de fapt, la aceste intrebari nu vom primi niciodata raspunsuri, sau daca le vom primi, acestea vor fi mult prea crude. E mult prea mare dezamagirea si regretul pe care ii simti atunci cand realizezi ca oamenii pe care ii consideri prieteni te tradeaza. Dar acest subiect il voi discuta mai in detaliu intr-un alt capitol.

Si eu am ajuns, ca multi altii, din cauza dezamagirii, a nepasarii si a rautatii unora; sa-mi ascund durerea, suferinta si tristetea in spatele unei "cortine", o masca frumos pictata, ascunzand prin zambet, glume, sarcasm si asa zisa fericire pe care "o am", tot paradisul intunecat care sa ascunde adanc in sufletul meu. Dar, cu toate ca reusesc de multe ori sa ma mint chiar si pe mine ca totul este bine si ca viata mea nu e chiar atat de ingrozitoare precum o vad eu, am inceput sa nu mai cad prada atat de usor minciunii frumoase pe care mi-o zic zilnic, pentru ca nu e simplu sa afisezi in fiecare zi un zambet care sa para ca tot ce se intampla in viata ta este minunat.

Nu cred ca mai pot sa sustin mult timp aceasta masca, aceasta fatada care pe exterior e luminoasa, dar pe interior ma distruge incetul cu incetul. Nu am sa le arat ce simt, pentru ca nu pot avea incredere in ei, dar am nevoie, din ce in ce mai multa nevoie, sa vorbesc cu cineva care sa ma asculte, sa incerce sa inteleaga si poate cel mai important, sa NU MA JUDECE! Dar m-am resemnat demult cu gandul ca nu voi putea gasi niciodata o asemenea persoana. Nu-mi voi putea deschide niciodata, cu adevarat, sufletul in fata cuiva, fara sa-mi fie frica (,) ca acel om sa nu ma judece, sa nu ma condamne. 

In general, in ciuda faptului ca suntem inconjurati de oameni care ne iubesc si care ne vor binele, nu putem sa le spunem tot ce simtim, tot ce gandim si tot ce ni se intampla, pentru ca sunt sentimente, ganduri si actiuni, pe care nu vrem sau nu putem sa le impartasim cu oamenii care ne iubesc. Cu toate ca acesti oameni ne arata ca sunt langa noi, ca ne sustin si ca incearca sa ne inteleaga, noi tot singuri si pierduti ne simtim pentru ca suntem mult prea prinsi de paradisul intunecat care ne cuprinde la un momendat, pentru a mai putea vedea micutii licurici care se zbat pentru a ne arata ca sunt aici, langa noi . Multi dintre noi isi gasesc refugiul in lucruri marunte, lucruri care ii fac, chiar si pentru o fractiune de secunda, sa zambeasca, sa simta ca traiesc. Dar altii... altii aleg sa isi faca rau singuri sau apeleaza la alcool, tigari sau droguri pentru a simti ca "traiesc". Nu vreau sa jicnesc pe nimeni, dar cred ca aceea sunt oamenii care au renuntat de mult sa mai lupte pentru a iesi din paradisul negru care reprezintra viata.

Si totusi... Cum ar putea oamenii ca mine, ca tine, tu cel care citesti in acest moment si care poate imi dai dreptate, sa se vindece de singuratate si de dezamagiri, cand, cu totii traim naufragiati, in singuratate, pe o insula pustie numita Pamant?

Daca cineva a gasit raspunsul la aceste intrebari, as vrea si eu sa le aflu. Aici se incheie acest capitol, sper ca nu v-am plictisit prea tare si pana data viitoare nu uitai sa profitati de viata, nu o lasati pe ea sa profite de voi.

Va astept comentariile si parerile si chiar as vrea sa vorbim si despre ce vreti voi.