Dark Paradise

Pierderi...

Interesant titlu, nu?

Am sa incep de aceasta data cu cateva intrebari... Ce faci atunci cand simti ca pierzi lupta cu depresia?

Ce faci atunci cand simti ca nu mai poti continua?

Ce faci atunci cand tentatia de a te lasa prada intunericului este mai mare decat dorinta de a continua sa incerci sa traiesti ca "un om normal"?

Ce faci atunci cand simti ca pierzi tot?

Un singur raspuns... Nimic.

Nu poti lupta impotriva drepresiei de unul singur, asa ca noi, cei care vad viata printr-o fereastra cenusie avem nevoie de cineva care sa vina si sa stearga acel geam pentru a putea vedea razele de soare.

Dar ce facem atunci cand acea persoana nu apare sau ne paraseste inainte sa termine de sters geamul, aruncand la final cu dezamagiri care murdaresc iar fereastra?

Ei bine... nu stiu. La aceasta intrebare incerc sa caut de 3 ani raspuns. De 3 ani ma lupt cu depresia si incer ca ies din paradisul intunecat care ma acapareaza din ce in ce mai mult...

Revenind la titlu, pierderile sunt, dupa parerea mea, de 2 tipuri... cele trupesti, care, in functie de relatia pe care ai avut-o cu persoana pe care o pierzi iti marcheaza si sufletul, si, evident cele sufletesti, care sunt reprezentate de pierderea prezentei unei persoane, nu neaparat prin disparitia definitiva acestei persoane. Revenind la primul tip, in curand se implinesc 7 ani de cand i-am pierdut.

Se implinesc 7 ani de cand m-au parasit si am pierdut 3 dintre oamenii pe care i-am considerat ingerii mei pazitori.

Desi pentru unii nu pare "marcant" sau important... Au trecut 7 ani de cand mi-am vazut pentru ultima oara bunicii. Au trecut 7 ani de cand nu am incetat nicio clipa sa ma gandesc la ei sau sa-i iubesc la fel de mult.

Au trecut 7 ani de cand bunicul mi-a promis, pentru ultima oara, ca va venii la nunta mea, iar eu ca un copil naiv ce eram, chiar l-am crezut.

Nu am povestit nimanui, niciodata despre ce simt atunci cand ma gandesc la ei... Simt melancolie, bucurie, tristete si durere, toate adunate la un loc creind un sentiment contradictoriu. Simt melancoloe si bucurie pentru ca imi amintesc momentele frumoase petrecute cu ei, dar imediat simt tristete si durere pentru ca stiu ca ei nu mai sunt langa mine... Imi este atat de dor de ei si as da orice sa-i mai vad macar o data! As da orice sa mai am macar un punct de sprijin, pentru ca in rest am pierdut tot.

Nu mai am increderea ca as putea reusi sa fac ceva cu viata mea din partea oamenilor care conteaza, nu mai incredere in oamenii pe care candva ii consideram cei mai buni prieteni si in final... dupa atata neincredere, nu mai incredere nici in mine... Sunt in fiecare zi descurajata de toti oamenii care conteaza pentru mine!

Am nevoie de ei! Acum mai mult ca oricand am nevoie de ei! Am nevoie de sustinerea lor! Am nevoie de increderea lor! Am nevoie de sprijinul lor! Am nevoie de prezenta lor! Am nevoie de ei!

Dar stiu ca nu se vor mai intoarce niciodata... Stiu ca singurul mod prin care imi pot aminti de chipul lor sunt pozele din vechile albume...Stiu ca bunicul nu va venii niciodata la nunta mea asa cum mi-a promis de atatea ori... Stiu ca bunica nu va fi langa mine cand voi avea nevoie de un sfat... Stiu ca i-am pierdut pentru totdeauna...

Si totusi... cred ca ei continua sa traiasca prin amintirile mele, prin gandurile mele, prin fiecare lucru pe care l-am invatat de la ei...

Dragi bunici, sper ca acolo de unde sunteti, voi sunteti mandrii de mine, si credeti in mine si ma sustineti... Caci inafara de speranta ca va pot face pe voi mandrii, nu mai am nimic... Dragi bunici, sper ca nu v-am dezamagit cu nimic si ca, in punctul in care sunt acum, sunt exact asa cum v-ati dorit voi, chiar daca sunt o depresiva cu un suflet intunecat si fara pic de speranta, sper ca sunteti mandrii de realizarile marunte pe care le-am avut pana acum... Caci daca voi nu sunteti mandrii de mine, nimeni altcineva nu poate fi... Si, asa cum spune si piesa, acum apare o intrebare... "Oh if you could see me now/ Would you stand in disgrace or take a bow?"...
Poate nu voi stii niciodata raspunsul, dar voi continua sa lupt si sa-mi traiesc viata asa cum m-ati invatat voi... "Fi fericita indiferent de ce vei primi, si daca nu poti zambi, fai pe ceilalti sa o faca... Nu le arata ca te doare."

Spuneam la inceput ca pierderile sunt de doua feluri... cele sufletesti si cele "trupesti".

Pierderile sufletesti apar atunci cand persoanele pe care le iubim si in care ne punem toate sperantele incep sa ne paraseasca, sa ne dezamageasca, sa ne uite...

Din nefericire am trecut prin multe astfel de pierderi sufletesti...

Am fost dezamagita foarte mult de asa zisi "prieteni"; profitori care iti sunt "aproape" doar atata timp cat le poti aduce anumite beneficii...

E trist sa vezi cum decade umanitatea, incepand cu cei care au varste fragede, acestia incepand sa profite de mici de cei care se afla la pamant...

De asta nu am vrut sa arat cuiva calvarul prin care trec. Nu am vrut nici mila, nici prieteni fasi, nici "tratament special". Nu vreau sa fiu privita diferit doar pentru sunt o depresiva.

Si totusi... Cele mai mari pierderi le simtim atunci cand pierdem persoana iubita. Atunci cand ai incredere oarba in cineva, si in final esti inlocuit cu altcineva.

Cea mai mare dezamagire o simti atunci cand ajuti un om si iti deschizi sufletul in fata acelei persoane, iar in finala, desi stie ca atunci ai cea mai mare nevoie de sprijin si ajutor, pleaca, te inlocuieste, te uita...

Se spune ca dragostea se stinge prin scurgerea timpului, dar, mai ales, prin durerea de a fi inlocuit de cel pe care-l iubesti... Adevarat as putea spune, dar nu chiar... Cred ca "iubirea" nu se stinge, ci, in schimb, ajungem sa ne obisnuim cu ideea ca acea persoana nu ne va apartine niciodata. Tot obisnuinta este cea care ne face sa nu mai suferim la fel de mult dupa oamenii pe care-i pierdem pentru totdeauna.

Am primit multe dezamagiri de la oameni in care am avut incredere, am crezut ca nu voi mai face aceeasi greseala si nu le voi mai arata celorlalti cum sunt eu cu adevarat, dar viata a hotarat sa-mi dea, recent, o noua palma. S-a hotarat sa-mi doveseasca faptul ca, oricat de mult as incerca sa-mi protejez sufletul ranit de atatea ori, nu voi reusi sa fac asta. S-a hotarat sa-mi doveseasca faptul ca pana si oamenii despre care crezi ca merita increderea ta, au doua fete. S-a hotarat sa-mi dovedeasca faptul ca vorba "cu o floare nu se face primavara" este adevarata, asa cum, printr-un singur moment in care sentimenul de tristete ne-a facut sa ne apropiem, nu inseamna ca as fi putut avea atat de usor incredere in tine... Si totusi am facut-o. De ce? De ce mi-a dat viata o noua palme? De ce a hotarat sa ma trezeasca din frumoasa iluzie in care ma aflam? De ce a hotarat sa-mi arate ca desi credeam ca tu esti diferit de ceilalti si eram fericita cu asta, nu aveam dreptate?

Din nou... Intrebari la care nu voi primi niciodata raspuns, si care nu inceteaza sa-mi faca depresia si mai amara si sa o adanceasca si mai mult, ca o lama, in sufletul chinuit si distrus de mult...

Atata pentru azi. Pana data viitoare, am o intrebare... si un sfat... Am gresit ca am avut incredere intr-un om si ca i-am spus prin ce trec, iar dupa o vreme m-a lasat balta? Sau el isi va reaminti ca i-am fost candva alaturi? Probabil ca doar timpul imi va da raspuns la aceste intrebari, dar as vrea sa stiu ce credeti si voi. Si pana data viitoare, nu uitati... "Profitati de viata, nu o lasati pe ea sa profite de voi"...