Dark Paradise

Sunt slaba

Sunt slaba... Atat de slaba...

Sunt credula.... Mult prea credula...

Sunt naiva... Sunt atat de naiva...

Sunt puternica... Ba nu, nu sunt... tocmai am spus la inceput ca sunt slaba.

Sunt atat de salaba incat nu mai fac fata dezamagirilor. Atat de slaba incat, chiar si plecarea unui prieten mi-a dat micul echilibru, pe care cu greu reusisem sa-l creez in interiorul meu, peste cap si m-a facut sa ma ratacesc din nou in intuneric.

De ce?

De ce ii las pe toti sa-si bata joc de mine? De ce ii las sa-mi intre in suflet, sa-l calce in picioare, sa distruga tot ce am incercat sa construiesc? De ce ma atasez atat de usor de oameni si ii las sa-mi intre in inima, cu toate ca stiu ca in final vor ajunge sa ma dezamageasca? De ce nu pot avea, macar un prieten care sa se tina de promisiune atunci cand spune "Voi fi mereu aici pentru tine."

Ba nu vei fi! Nu ai fost si nu esti!

Si Ioana, tu imi esti sora nu prietena deci nu vreau comentarii.

Ei bine... Se pare ca intotdeauna pierdem oamenii care inseamna cel mai mult pentru noi. Oameni in care ti-ai pus increderea si carora le-ai oferit o parte din timpul tau, din atentia ta, din sufletul tau, din tine... Oameni care au promis ca vor fi mereu langa tine, dar nu au facut-o. Si totusi... Daca primim atat de multe dezamagiri din partea asa-zisilor "prieteni", de ce continuam sa avem incredere in ei? De ce continuam sa ne punem sperante in oameni pe care, oricat de mult ne-am minti, nici macar nu-i cunoastem asa cum sunt ei cu adevarat?

Probabil cea mai mare dezamagire pe care o poti avea din partea unui prieten este sa descoperi ca nu este asa cum credeai tu. Sa descoperi ca toate acele cuvinte si fapte "frumoase" care tin de relatia voastra de amicitie nu erau decat simple vorbe aruncate in vant. Sa descoperi ca ti-ai pus toata increderea, ca ai spus toata povestea vetii tale, ca ai dezvaluit intunericul din sufletul tau unui strain pe care candva il considerai prieten.

Da... Sunt atat de slaba...

Sunt atat de slaba ca am permis unor oameni sa ma calce in picioare, sa-si bata joc de mine, sa ma judece si sa "ma execute", crezand ca stiu cine sunt cu adevarat.

Da, am folosit prezentul, desi toate astea s-au intamplat in trecut. Probabil din cauza ca, indiferent de cat de mult as incerca sa fug, sa ma ascung, sa il ingror; trecutul ma va urmari toata viata. Si totusi... Ce as putea sa fac?

Sa il accept? Cum as putea face asta cand nu sunt mandra de cea care am fost candva. Nu vreau sa ma reintorc la copila naiva care credea in vorbe frumoase fara sa-si puna macar o data semne de intrebare. Nu vreau sa ma intorc la copila de care radeau toti, pe care toti o calcau in picioare.

Sa il uit? Cum as putea sa-mi uit trecutul care, desi nu a fost unul placut pentru ca am pierdut oameni dragi, am fost de atatea ori dezamagita si si-au batut atatia joc de mine, el face parte din mine si nu pot nega ca s-au intamplat si lucruri frumoase si momente minunate.

Cineva mi-a spus candva " Vei fi fericita, dar mai intai viata iti va arata cum e sa fii puternica."

Intr-adevar, bunica poate chiar avea dreptate. Dar mie viata mi-a aratat de prea multe ori cum e sa fii puternic. Mi-a dat mult prea multe incercari si in ultimele doua saptamani parca a vrut sa-mi dovedeasca faptul ca, indiferent de cat de mult as incerca sa tin capul sus, ea ma poate face sa cad intr-o secunda inapoi in intuneric.

Am fost la un pas sa ajng sa ma tai, sa aleg durerea, sa renunt la tot indiferent prin ce mijloace pentru ca... Atunci cand alegi durerea in defavoarea sperantei, realizezi ca te pierzi tot mai mult pe sine si te lasi prada intunericului din sufletul tau.

Si totusi, am reusit sa nu o fac... Poate veti spune ca asta dovedeste ca sunt puternica, dar nu e adevarat. Am ales sa nu renunt la tot nu din convingeri "crestine" sau din ratiune, ci pur si simplu din frica. Mi-a fost mult prea frica sa o fac. M-am gandit de atatea ori la senzatia pe care ti-o poate crea o bucata de metal atunci cand iti cresteaza pielea si mi-am imaginat de atatea ori sangele care se prelinge usor de pe mana pe podea, si simpla priveliste a lamei manjite de propriul sange m-a ingrozit de o mie de ori mai tare decat intreaga depresie care ma bantuie.

Am renuntat la ideea ca as putea gasi vreodata alinare in acea bucata de fier si am ales sa continui sa scriu, aici, in jurnal, in carnetelul cu versuri, in fiecare loc personal unde nimeni nu ar putea stii ce simt cu adevarat.

Veti spune ca voi imi cititi cartea deci stiti ce simt, dar nu ma cunoasteti personal. Nu-mi cunoasteti identitatea, deci secretul meu este in siguranta, atata timp cat Ioana sau Stefan nu ma tradeaza, dar stiu ca nu o vor face. Indiferent de cat de mult timp va trece, indiferent de cat de departe vom fi unul de celalalt, indiferent de cat de tare ne certam si hotaram sa nu ne mai vorbim niciodata, ii voi considera toata viata cei mai buni prieteni pentru ca sunt singurii oameni care au vazut dincolo de carapacea in care ma ascund. Au vazut dincolo de masca pe care o port si m-au facut sa pot sa imi deschid sufletul in fata lor. Nu stiu daca am facut alegeri corecte. Nu stiu daca pana la final nu ma vor trada, dar stiu ca timpul imi va raspunde candva la toate aceste intrebari.

Atat am avut de spus. Pana data viitoare, va spun ca intotdeauna "Profitati de viata, nu o lasati pe ea sa profite de voi."

Va astept parerile si voturile.