"- Nu mai suport! Nu mai are sens! Nu mai vreau!
- Nu, te rog nu renunta!
- De ce? De ce nu? Nu mai am nimic! Nu mai am pe nimeni!
- Ma ai pe mine! Te rog, continua sa lupti!"
Dar pentru ce? Atunci cand ai perdut totul si nu mai ai nimic, pentru ce sa continui sa lupti? Atunci cand nu mai ai absolut nimic, cand esti doar o dezamagire, un nimic pentru toti cei din jurul tau, de ce sa mai continui? Atunci cand inima ta se sparge in mii de cioburi, in mii de franturi si nimeni nu observa, ce sens mai are sa traiesti?
Sunt inconjurata de mii de voci ce urla la mine spunandu-mi "Sunt aici pentru tine!", "Ma ai pe mine!", dar nu este asa... Nu am nimic. In lumea asta ingrozitoare, nimeni nu ajuta pe nimeni. Nimeni nu iubeste pe nimeni. Nimanui nu-i pasa de nimeni! Ne inconjuram de minciun tampite care ne dau speranta si ne fac sa visam si in cele din urma ne distrug pentru ca am crezut prea mult in lucruri imposibile.
Ne prefacem ca ne pasa de ceilalti, ne prefacem ca le suntem alaturi, dar atunci cand au cu adevarat nevoie de noi, nu suntem alaturi de ei.
Ne prefacem ca iubim, ne jucam cu sentimente, dorindu-ne probabil sa fim din nou copii.
Amagim, ranim si distrugem, bucurandu-ne de toata durerea pe care o lasam in urma noastra.
Si de fapt... Asta este in esenta rasa umana. Monstrii insetati de durere, de sange, de ura si lacrimi. Fiare dornice sa se hraneasca cu nefericirea celor pe care i-au ranit. Animale capabile sa ucida doar pentru o clipa de fericire.
Si atunci... De ce sa continui sa traiesc? Pentru ce? Cand toti cei din jurul meu ma seaca de fericire, isi bat joc de mine si de sufletul meu, imi chinuie inima si o distrug.
Cand toti cei din jurul meu ma mint spunandu-mi ca sunt alaturi de mine, dar cand am cu adevarat nevoie de ei, toti imi intorc spatele.
Cand oamenii in care mi-am pus toata increderea sunt chiar oamenii care m-au adus aici. Cand oamenii care iti spun ca iti sunt prieteni te folosesc, si te arunca apoi ca pe un gunoi, nepasandu-le de tot ceea ce simti tu. Cand fiecare lacrima pe care vars, in loc sa stinca focul in care imi arde sufletul, il aprind si mai tare de parca ar fi picaturi de benzina. Cand fiecare cuvant e ca un cutit infipt si mai adanc in inima mea. Cand pierzi orice lupta cu intunericul din interiorul tau si el te acapareaza... Atunci de ce sa mai continui?
De ce sa continui sa speri cand stii ca nu vei reusi niciodata sa te salvezi?
De ce sa continui sa visezi cand stii ca fiecare vis este ca puful unei papadi care se va scutura la prima adiere de vant, dar aceste seminte cu vor produce nimic? Se vor usca si din ele va inmuguri si mai multa durere.
De ce sa cobtinui sa incerci cand stii ca oricum vei fi doar o dezamagire?
De ce sa continui sa-mi mai scriu cartea vietii cand nimeni nu o citeste, dar toti o judeca?
De ce sa continui sa mai respir?
Sa mai exist?
Sa mai traiesc?!
Pentru ce?! Cand tot ce am avut mai de pret s-a pierdut acum 7 ani?! De ce sa mai continui sa respir cand stiu ca imi va fi mult mai bine daca voi renunta?!
De ce sa continui sa incerc cand stiu ca nimic din ce voi incerca sa fac nu va da rezultate?!
De ce sa mai continui sa-mi sustin masca cand stiu ca oricum nimeni nu ar observa schimbare? Pentru ca oricum nimeni nu ar observa daca mai exist!
De ce sa continui sa merg mai departe cand pe drumul spre infern sunt singura si nu e nimeni in jurul meu care sa ma traga din ghiarele mortii?!
De ce sa mai continui cand am pierdut razboiul de mult?!
Inima mea e distrua, si simt cu cioburile din interior taie tot mai adanc, cu fiecare zi, pentru a ajunge la exterior.
Nu mai pot lupta. Nu mai am putere si nu mai am pe nimeni care sa ma ajute sa continui. Acum vreau doar sa mor... Atat!
Vreau doar sa simt cum sunt invaluita de intuneric, trasa pe o poteca lunga care duce spre lumea de apoi si spre judecata.
Moartea e minunata. Moartea e linistitoare... Ca o noapte cu luna plina. Ca farurile unei masini care se indreapta in viteza spre tine.
Ca aerul rece ce adie in jurul tau cand te aflii pe acoperiul unui bloc, iar dedesubt se aude zarva masinilor care danseaza frenetic in trafic.
Ca scaunul care aluneca de sub picioarele tale si simti cum streangul se infasoara in jurul gatului tau palid.
V-am speriat? Stiu... Si pe mine m-am speriat.
Ascunzisurile mintii umane sunt atat de intunecare si de nepatruns de lumina incat ne uimim singuri de cat de obscur poate fi psihicul uman.
Ma voi opri aici. Poate ne vom mai auzi, sau poate nu. Poate voi gasi puterea sa continui sa urc zidul de piatra ca ma duce spre fericire, sau poate voi aluneca si ma voi prabusi in abis. Nu veti stii, nici eu nu stiu. Dar sper ca totusi, sa i se faca cuiva mila si sa imi arunce o sfoara de care sa ma pot prinde.
Pana data viitoare, daca va mai exista asa ceva, incercati sa nu lasati viata sa profite de voi.
CITEȘTI
Dark Paradise
SaggisticaSinguratate. Asta este sentimentul pe care multi dintre noi il simtim. Cu toate ca multi nu vor sa arate prin ce trec, altii neaga acest sentiment sustinand ca sunt fericiti exact asa cum sunt ei si cum este viata lor, ne facand altceva decat sa se...
