V-as ruga ca intai de toate sa va uitati la filmuletul de la media, apoi sa incepeti sa citit capitolul. Va multumesc.
E greu sa treci peste o depresie. De fapt... E chiar imposibil. E imposibil sa distrugi monstrul din sufletul tau, care te acapareaza si te anihileaza din interior.
Noi, depresivii, nu ne deosebim de restul oamenilor "normali" pentru ca suntem asemeni unui mar stricat. Putrezim pe interior, exteriorul rezistand, cu greu, intunericului care nu inceteaza nicio clipa sa se extinda, sa manance din bucurie. Sa acapareze fericirea. Sa te distruga si sa-ti intunece mintea.
Multi dintre noi ne distrugem singuri, pentru ca "noi" credem ca asa putem scapa de intuneric. Credem ca putem scapa din intuneric deschizand fisuri sangerii care ne elibereaza pentru o clipa sufletul, dar care atrag atentia celor din jur. Sa fii privit ciudat de colegi doar pentru ca fondul de ten nu a acoperit indeajuns de bine cicatricile sau pentru ca fesele albe atrag prea mult atentia atunci cand esti imbracat in negru.
Depresivii nu-si doresc asta. Nu-si doresc atentie. Cel putin nu atentie negativa, asta insemnand prezenta oamenilor ignoranti, oamenii care ne considera fiinte total diferite de ei. Noi ne dorim doar intelegere. Ne dorim oameni care sa ne asculte si sa incerce sa inteleaga ce e in sufletul nostru.
Multi ne condamna, spunand ca nu avem de ce sa fim in depresie, ca evenimentele care ne-au adus in situatia asta sunt neinsemnate si neimportante. Ca viata noastra este minunata. Ca avem tot ce ne dorim
Dar ce stiti voi?!
Ce stiti voi despre pierderea persoanelor care insemnau totul pentru voi?! Ce stiti voi despre distrugerea viselor de catre oamenii care ar trebui sa va dea aripi, in loc sa vi le taie si sa va lase in balti de sange?! Ce stiti voi, cei care ma judecati, despre disperarea singuratatii si a intunericului care ma acapareaza de 3 ani?! Ce stiti voi despre a incerca sa pari in fiecare zi fericita, dar pe dinauntu sa mori incet?! Ce stiti voi, cei care credeti ca aveti vieti perfecte, despre depresie, despre oamenii depresivi?!
Va spun eu! Stiti sa ne judecati! Sa ne condamnati doar pentru ca nu putem accepta lumea, ura si durerea in care traim, in care ne aduce societatea! Voi, cei care ne judecati sunteti acei oameni igoranti si ipocriti, la care faceam referire mai sus, pentru ca voi credeti ca depresia este o simpla "moda", iar voi sunteti mult prea buni pentru aceasta "moda" .
Sunt putini oamenii care nu sunt depresivi, si totusi inteleg prin ce trecem... Eu, din nefericire, nu am intalnit nicio persoana de acest gen, dar mi-ar placea sa pot povesti toate aceste lucruri unui om care ma poate intelege fara sa fie bolnav de aceasta "maladie". O persoana care sa nu fie si mai chinuita dupa ce ii voi povesti despre demonii din sufletul meu, despte monstrii care imi guverneaza viata. O persoana care sa inteleaga ca, atunci cand plang, nu am nevoi decat de o imbratisare, nu am nevoie decat sa simt ca este cineva alaturi de mine. Si totusi, nu voi intalni niciodat o astfel de persoana.
Stiti... Nu am avut curaj sa spun oricui despre ce e in sufletul meu, nu pentru ca nu am vrut ci pentru ca, pur si simplu stiu ca nu le-ar pasa. Stiu ca nu ar incerca sa ma ajute, dar sunt ferm convinsa ca vor incerc sa ma distruga si mai mult, si mai tare.
Oamenii se hranesc cu durerea altora. Desi nu vrem sa o recunoastem, simpla suferinta a altcuiva ne face pe noi sa ne simtim mai bine, probabil din cauza ca astfel vedem ca nu suntem singurii chinuiti. Sa vezi ca nu esti singura persoana care sufera, pentru rasa umana este o usurare. Simpla confirmare a faptului ca exista oameni mult mai amarati decat tine, te face sa treci mai usor peste problemele tale...
Dar, incepusem prin a spune ca e imposibil sa iesi din depresie, sa scapi de monstrii care te devoreaza. Demonii care te trag in fiecare zi spre infernul pe marginea caruia te aflii. Fiare care musca din sufletul tau, iti devoreaza sperantele si visele lasandu-te in balti insangerate. E imposibil sa ii stapanesti. E imposibil sa controlezi depresia, si am sa va explic de ce.
Depresia nu este "o moda", asa cum cred unii. Depresia este o stare. Ea apare atunci cand pierzi persoane dragi. Atunci cand ai fost mult prea dezamagit de oamenii in care aveai incredere. Atunci cand simti ca nimeni nu e alaturi de tine, ca nimeni nu te sustine atunci cand ai nevoie de cineva care sa-ti fie alaturi, dar nimeni nu incearca sa te ajute atunci cand esti la pamant. Depresia apare atunci cand realizezi ca lumea in care traiesti nu este ceea ce-ti doresti. Apare din dorinta de a evolua, de a ajunge cat mai sus, dar vezi ca esti neputincios in incercarea de a-ti atinge telurile, dorintele, visurile.
Eu cred ca depresia este una dintre barierele pe care trebuie sa le depasesti pentru a ajunge la razele de lumina din varful podiumului. Din pacate, este cea mai grea bariera peste care trebuie sa treci pentru a ajunge in varf.
Depresia consta in acele soapte care apar noaptea in mintea ta si iti spun:
"Nu esti indeajuns de bun!", "Nu vei reusi niciodata!", "Nu mai plange, nu ii vei mai vedea niciodata!", "Nu mai incerca, renunta!", "Nu esti bun de nimic, dezamagesti pe toata lumea!", "Nu ai pentru ce trai, omoara-te!"
Depresia consta in durerea imensa pe care o simti in piept si de care crezi ca, dupa multe luni de tristete, ura si dezamagiri, ai reusit sa depasesti acel moment, iar acele voci iti soptesc "Nici n-a inceput!".
Depresia consta in a realiza adevarata lume care te inconjoara si alegi sa iti capturezi sufletul, asemeni unei pasari intr-o colivie, departe de ceilalti oameni, departe de tot ce ti-ar putea face ei.
Noi, depresivii, ne inchidem in sine, crezand ca asa nu vom mai putea fi afectati de faptele si vorbele care ne vizeaza din partea celor din jurul nostru, astetand o scaparea. Asteptand sa gasim luminita de la capatul tunelului. Asteptand sa vedem mana care sa ne ajuta sa ne ridicam. Asteptand sa vedem colacul de salvare care pluteste la suprafata oceanului de intuneric, ura, tristete, dezamagire si lacrimi in care inotam si care ne trage tot mai mult la fund.
Si, desi filmuletul ne spune ca acea salvare este intruchipata de acea persoana care ne va trage de pe sinele de tren, de pe marginea acoperisului sau ne va scoate streangul chiar inainte ca Moartea sa ne ia cu ea, eu cred ca acea persoana nu va aparea niciodata.
Nu cred in povestile de dragoste in care baiatul se indragosteste de fata depresiva si o salveaza chiar in ultimul moment dezghetandu-i inima inghetata. Sa fim seriosi! Viata bate filmul! Iar mie nu mi se va intampla niciodata asta! Si vreti sa stiti de ce?! Pentru ca eu sunt actorul principal in propriul meu film! Si nu am citit inca tot scenariul, si imi e tare teama ca se va termina mult prea brusc si brutal.
Pe mine nu ma va trage nimeni din fata metroului care vine cu viteza, si nu imi va spune ca ma iubeste pentru a-mi da speranta si vointă sa continui. Si stiti de ce?! Pentru asta e viata reală! Iar in realitate oamenii se omoara intre ei, nu se salveaza unii pe alti!
Stiu, capitolul asta a fost mai deprimant decat ce scriu de obicei, dar asa ma simt acum. Mai deprimata si mai pierduta decat oricand. Simt, mai mult ca oricand, ca nu mai am pentru ce lupta, nu mai am de ce sa continui. Si de ce as face-o? Dezamagesc pe toata lumea. Nimeni nu e mandru de mine. Nimeni nu ma sustine si nu imi da puterea necesara de a continua... Asa ca, ce rost mai are?
Am ajuns sa cred ca pana si aceasta carte este o prostie... Nici nu stiu de ce o scriu... Poate ca din cauza ca imi doresc sa ajut oamenii care se afla in situatia mea, dar cum ii poate ajuta un om pe altii, atata timp cat nu e in stare sa se ajute singur?
Stiti citatul de la sfarsitul capitolelor? Acela cu "Nu lasati viata ca profite de voi? Profitati voi de ea?"
Da... Lasati-o balta...
CITEȘTI
Dark Paradise
Non-FictionSinguratate. Asta este sentimentul pe care multi dintre noi il simtim. Cu toate ca multi nu vor sa arate prin ce trec, altii neaga acest sentiment sustinand ca sunt fericiti exact asa cum sunt ei si cum este viata lor, ne facand altceva decat sa se...
